Dacă mor, vreau să-mi animi spiritul,
Dacă mă sufoc, vreau să-mi dai aerul,
Dacă alunec, trebuie să-mi prinzi trupul.
Pun cerneală falsă, pe spirit de fată, prin culoare sofisticată, până la origini deghizată.
Sunt un singuratic nevretnic, vreau o lume să mă-nalţ chiar şi anemic,
Vreau speranţă, vreau vise, vreau să mă văd în dorinţe concise.
Sunt doar netrebnic, aspir la vieţile altora pentru împlinire,
Doresc bunătate din partea prietenilor, aşa cum se cuvine.
Nu am pretenţii, nu caut atenţii, nici nu-mi permit în timp de detenţii.
Mă izolez. (...)
Vreau să fiu singur, vreau în singurătate să mă pierd în obscur,
Abur, mă înec în fum de reverii, nu pot discuta cu nimeni cu atâtea astenii.
Da, am ajuns să am simptome ce vin singure, însă în arome de parabole.
Atmosfera asta îmi provoacă amintiri, pline de nelămuriri,
Pline de contopiri, adunate-n reveniri.
Gol, plin de amintiri devin frivol, mă-nec în alcool,
Nu mai am nicio intenţie de a fi bonom.
Am proiecţii,
Te văd din ce în ce mai clar printre milioane de injecţii,
Abjecţi, oameni, viermi de pământ fertil,
Apar deseori când te arăţi umil.
Umil şi doar atât, ieşi la lumină,
Vreau să te-nvălui pentru a ta stare divină.
Acum fugi!
Fugi acum dintre ei până nu e prea târziu, nu ştiu,
Dacă tu ai observat,
Dar universul devine din ce în ce mai conservat...
