Tabloul XXIX: "Certuri şi durere"

Sunt eu, Omul, şi vreau lucrurile simple, însă frământate într-un aluat complicat ca să pot să sufăr şi astfel, să fiu mai târziu fericit! Să îmi dai replicile pe care le aştept, iar dacă nu, să mă laşi să te conving că tu eşti cel capturat de orgoliu, şi nu eu. Pe mine să mă laşi să-ţi spun la sfârşit vorbele care să îţi ajungă până în vene, să te doară, că nu vrei să fii cum îmi impun eu că trebuie (...) 

Eu? O să recunosc că greşesc. Bineînţeles! Îmi recunosc vina într-o secundă cât tu nici nu percepi pentru ce mi-am cerut iertare. Mai apoi, când tu te înmoi în final, eu să ţin minte şi să aduc la următoarea ceartă în discuţie modul în care eu, nobil, mi-am recunoscut egoul, iar tu, ca un nătâng mâncat de încăpăţânare, te-ai lăsat din nou dominat de eul tău fals. Te privesc cu paşi consistenţi de falsitate dinainte, ca tu să nu reuşeşti măcar să-ţi cristalizezi gândul prin care să-mi răspunzi! Chiar dacă găseşti portiţa şi-mi vezi sufletul plin de amărăciune, îl închid cu nobleţe lipsită de falsitate. Tu n-ai cum să vezi cât de mişeleşte lucrez eu şi nu vei zări niciodată! 

În primul rând, tu eşti moale! Nu poţi să mă învingi din cauza faptului că oricât ai striga, emoţia te roade pe dinăuntru! În seara asta, când ai susţinut că eu mă ofensez la orice cuvânt de-al tău, a fost suficient să-ţi ating coarda emoţională cu o singură articulaţie verbală şi ai şi plecat din încăpere. Am simţit cum ai vibrat de supărare atunci când ai închis uşor uşa. Eu, de asemenea, m-am simţit tristă, aşa că mi-am lăsat mantia neagră din mine să mă acopere. Nu te-am putut lăsa să o vezi pe ea cea reală. O acopăr de fiecare dată, aşa cum faci şi tu cu fiinţa ta! Numai că, tu spre deosebire de mine, te sensibilizezi mai repede. 

Aşadar, eu Omul, vreau puţin şi după ce îl am, o să încep să strâng până fac mult. Dacă sunt la un capăt şi îmi place, o să trec de partea cealaltă. Trăiesc şi totuşi mor neîncetat, zâmbesc şi de fapt plâng de durere, urăsc şi sufăr ca mai târziu să iubesc, ca să plâng din nou din cauza acestui blestem. 

Îmi este indispensabil eul fals. N-am cum să trăiesc fără să posed prin mine toate lucrurile. Avându-le devin toate şi aşa, mă torturez când mă pierd dintrunul dintre acestea. Cum spuneam la început, eu sunt mai puternic şi pot să-mi domin fiinţa mai bine decât tine. A mea este mai uşor de manipulat şi acceptă să mă lase să preiau controlul. A ta se învinovăţeşte şi plânge în ea de fiecare dată, nelăsându-te nici măcar să îi vorbeşti. 

P.S: Atunci când doi oameni se ceartă, fiecare strigă pentru a ajunge unul la inima celuilalt. 

Fumatul pe ascuns şi integrarea socială

Pe la 16-17 ani am început să fumez. S-a întâmplat destul de rapid, într-o zi ploioasă în care nimeni nu îşi imagina că o fiinţă este pe cale să-şi găsească un viciu. Ţin minte că mă întorceam gânditor de la liceu şi chiar îmi puneam probleme despre acest obicei de a fuma. Văzând toţi colegii care îşi asumau această activitate deja, un demon m-a călăuzit şi pe mine spre fapta de a cumpăra o ţigară de la magazinul de lângă propria mea casă. 

Fără prea multe reflecţii şi destul de temător, mă îndrept stingher către magazin şi rog vănzătoarea să îmi ofere o primă ţigară. Bineînţeles că am cumpărat la bucată, nici nu credeam vreodată că voi aprinde tutunul din acea foiţă. Mă fâstăcesc destul de mult timp când ajung acasă, ascunzând ţigara cât de bine puteam. Mă rodea puţin conştiinţa şi nu doream în ruptul capului să mă prindă cineva în fapt. Aşadar, fără prea multă tragere de inimă, mă retrag în baie şi rămân acolo să mă hotărăsc dacă vreau să fac acest lucru. 

Cred că am stat câteva minute până să aprind acel chibrit, plictisit şi el de atâta aşteptare. Ştiu sigur că înainte să dau foc tutunului mă îngrijoram extrem de tare şi credeam că există o şansă destul de mare să mor pe loc. În niciun caz nu-mi doream să mor stând pe tronul aurit, însă într-un final, m-am încărcat de curaj şi inconştienţă şi am aprins ţigara. 

Evident că m-am înecat şi am tuşit sănătos de vreo câteva ori. Ştiu că nici măcar nu înţelegeam acea senzaţie. Era o combinaţie bizară de usturime a gâtului şi ameţeală. Nu cred că mi-a plăcut deloc starea pe care o aveam şi abia aşteptam să se termine. Din câte îmi amintesc, nu cred că am aruncat acea primă ţigară. Cu toate că nici nu ştiam să inspir acel fum, am stat acolo şi am suportat tot momentul ca un fumător adevărat ce urma să fiu. 

Trecând de primele momente ale acestui minunat exerciţiu de intoxicare, am învăţat într-un final să mă intoxic totuşi corect. După primele eşecuri sociale asociate fumatului, în care mă străduiam atât de mult să nu pară că de fapt nu ştiu să trag în piept, am învăţat să inspir şi să expir acel fum aşa cum trebuia. 

În ciuda faptului că este un mod de a-ţi face rău, după ce înveţi să-ţi faci rău cum trebuie, simţi un efect social ameţitor, mai ceva ca prima ţigară 

Nu ştiu dacă cineva ştie acest lucru, dar activitatea aceasta este eminamente socială. Când te hotărăşti să încerci este din cauza influenţei directe sau indirecte a colectivului social în care te afli. Atunci când părinţii tăi nu ştiu încă şi trebuie să fumezi pe unde apuci şi tu, este din nou parte a societăţii. Momentul când toată lumea din jurul tău află, este deja apartenenţa la categoria socială a fumătorilor. 

Eu am trecut, desigur, prin toate aceste momente personale şi sociale. Am plecat de la dorinţa de acceptare socială atunci când am decis să cumpăr o ţigară. Mă gândeam că poate voi reuşi să mă asemăn cu cei care fac acest lucru. Nu este nici un gest copilăresc, nici o înşelătorie a cuiva, ci este strict de factură sociologică. Fumatul pe ascuns, prin băi şi locuri publice ferite, se întâmplă când grupurile din jurul tău încă nu ştiu ce faci. Ca mai târziu să te descopere mama, un prieten şi în final toţi indivizii din viaţa ta. 

În prezent, fumez la vederea tuturor şi nu îmi mai e frică că voi muri de la o ţigară. Curios, încă se observă fără nici o problemă că fiecare individ are povestea lui de fumat pe ascuns şi că pofta vine mult mai acerb atunci când este mânată de societate. 

Reversul medaliei

Îmi amintesc perfect un episod, de acum câţiva ani, la o masă cu bunica şi sora mea. Împrejurările acelei zile îmi lipsesc din memorie în acest moment, însă izbucnirea de atunci mi-a rămas limpede întipărită în minte. 

Dacă ziua era friguroasă sau nu, nu pot spune sigur. Eu însă, ştiu sigur că nu eram cald în interior. Pot spune că se dădeau anumite lupte în mine în acele momente. De ce natură nu ştiu, dar îmi consumau toată puterea de a grăi vreun cuvânt. Revăd în limpezimea ei rama tabloului ce mă arată pe mine, stând inundat în supa pe care o mâncăm cu un gust amar. 

Stând sfarşit în momentele mele trăite intens în interior, mă trezesc cu o întrebare venită de la bunica mea pentru mine. Ridic ochii din farfurie, o privesc pieziş şi încerc să mormăi ceva. Zis şi făcut! Îmi forţez din tot sufletul o coardă vocală pentru a răspunde şi un cuvânt plăpând se aude (...) 

Înţelegându-se probabil altceva, toţi cei trei membrii de la masă tresar îndată. Sora mea, de obicei mai vocală în astfel de situaţii, ia taurul de coarne şi mă dojeneşte sănătos. Bunica în lacrimi deja îmi adresează de asemenea câteva cuvinte dureroase, parcă vrând să-mi aplifice pe cele existente. 

Ca să fie totul clar, bunica mea are aparat auditiv. Așadar, nu poate auzi decât voci sonore şi clare din care să reiasă cuvinte armonioase şi rotunde. Eu, mai ales acum trei ani când aveam vocea în schimbare, nu făceam altceva decât să mă torturez şi pe mine dar şi pe ea încercând să rostesc ceva. 

În cele din urmă, acest fragment de viaţă trăită încâlcit, printre lupte interioare şi lacrimi fierbinţi, mă găseşte în partea iniţială a medialiei. 

Acum, de când am învăţat să vorbesc, şi nu să mormăi, totul s-a preschimbat într-o altă faţetă a medaliei ( ) 

Oraşul umbre

Amintiri. Doar ele au rămas pentru noi acum. Ne rămân, exact aşa, doar umbre din ceea ce obişnuia să fie... 

Mii de oameni cunoscuţi mi se arată toţi în acelaşi fel şi mi-e imposibil să-i mai pot vedea cu adevărat. Acum, mai mult ca niciodată, cu toţii se înfăţişează parcă folosind aceeaşi mască. Nepăsându-le de existenţa acelui copil care trăieşte într-un colţ de lume, singur, fără chemarea caldă a mamei. Ei sunt astăzi în faţa mea şi îmi stau înainte zâmbindu-mi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Trăiesc în pupilele mele de parcă în inima lor nu există vină, ca şi cum în mintea lor nu s-a strecurat încă ura primă. Stau pe bancă în întuneric ascultându-i şi privindu-i atent şi puţin bucuros. Îi văd cum se potrivesc în ignoranța adolescentină pe care eu se pare c-am pierdut-o. 

În neatenţia mea, eu am putut să depăşesc într-un moment de-o secundă avea bucurie vinovată şi rece. M-am trezit, aşa cum am spus, pe o bancă înnegrită care mă ţinea jos pentru a mă uita la splendoarea altor generaţii.

De câteva luni bune, am putut să întâlnesc diferite poveşti ale acestui oraş ars în care mă aflu. Amintirile şi memoriile unor suflete noi pentru mine s-au strecurat sub ochii mei treziţi şi i-au dilatat. Imagini din ce în ce mai cenuşii au venit să-mi arate jarul uman ce a rămas în oraş. Oraşul pe care îl simt acum al meu, în a cărui cenuşă m-am inundat, îmi dilată din ce în ce mai mult perspectiva. Mă găsesc acum în alte vieţi, în imagini scrise cu mult timp în urmă de către cei ce le-au trăit. În fulgii de cenuşă din aer plutesc acum şi eu împreună cu celelalte milioane de fulgi. 

Cânt, privesc, aştept şi obosesc. Există un şir care continuă să se extindă în vieţile tuturor. Adormim înainte de a putea gusta cu adevărat viaţa. Pentru că este oraşul umbrelor, ne vedem doar pieziş şi nu mai ascultăm decât cântecul interior, care răsuna prea puternic pentru a mai putea auzi un altul. 

În ultimul timp, am auzit atât de multe povești încât pot forma o carte a umbrelor. Cu atât de multe trăiri cerul s-a întunecat mai devreme şi noi am adormit în nori, înteţind negura din stele. 

Copilul din lacrimi: Nimicitorul lumii

Zeii încă ne privesc şi aranjează totul în taină, în aşa fel încât nu putem dibui nicio frântură din planul sorţilor. Ne este dat să ne mulăm conform deciziilor măreţe, nepământene. Fie că este Universul sau ideile acestuia, noi doi rămânem indecişi în ultimă instanţă şi continuu suferinzi. Tu experimentezi dorul acerb, patologic, ce nu îţi dă pace nici măcar în orele nopţii. Eu trăiesc confuzia totală, ruperea de orice fel de lume exterioară. Iar amândoi, într-o combinaţie grandioasă, formăm viaţa omenească. Dorul, durerea faţă de cel pierdut şi confuzia ce depăşeşte condiţia umană ar putea fi aluatul primului om de pe Pământ. Primului nostru om de pe Pământ... 

Gândeşte-te numai la conceptul unui copil născut din lacrimile unei mame ce e bolnavă de dor. Sau fiul unui tată torturat de realitatea zdrobitoare în care este nevoit să trăiască. 

Copilul nostru nenăscut poate privi în tăcere toate aceste lucruri. Acest lanţ de întâmplări ce ne depărtează împreunarea îl fac să se irite şi o lacrimă i se scurge, înroşită, pe obrazul stacojiu. Noi doi, despărţirea noastră de acum creează acest lucru. Intuiesc asta, ştiu asta şi mă doare să-mi ştiu copilul trist. 

Să simt acest lucru este departe de orice raţionament pământean. Aşa cum este orice amănunt ce uneşte oamenii, aşa ştiu acest lucru şi îl simt până în măduva oaselor. Fiul nostru nu este fericit, noi nu suntem acolo să-l facem să existe şi ceasul este stricat de ani buni. 

Avem o iarnă, îmbrăţişări respinse, ploi magice şi un autobuz roşu. Viaţa s-a trăit în faţa ochilor noştri şi am rămas noi netrăiţi pentru că existam doar în noi. Din lacrimile tale s-a născut, Selene! Ai adus pe lume un copil nenăscut şi acesta mi s-a arătat mie plângând. Acum eu plâng şi s-ar putea să-l încarnez şi el să existe, omorând tot ce însemnăm noi. 

De-ai veni tu şi l-ai opri, înainte să nimicească tot pământul. L-ar spulbera într-o clipită pentru că ar fi creat din lacrimi de dor şi lacrimi de furie. Fiul nostru şi nimicitorul lumii, Selene (...) 

Mitul lui Sisif - Viaţă şi Om

Sisif este omul care nu încetează niciodată, cel care oricât de mult ar avansa, nu termină în veci rostogolirea bolovanului. Împotriva zeilor, aşa cum sunt oamenii cu idealuri, el zădărniceşte orice mişcare prin simplul fapt că este conştient. Un om care depăşeşte umanitatea din momentul în care se defineşte, pierde orice şansă de existenţă a lui şi câştigă pe ale altuia. 

Acum, precum el suntem noi toţi. Nu avem cum să terminăm vreodată să muncim pentru că însăşi existenţa noastră depinde de asta. În zilele noastre, mai mult ca niciodată se poate mula acest mit pe forma umană. Eu mă reflect în ceea ce fac, ce câştig, cât câştig şi în ce obiecte folosesc. Faptul că am un telefon pe care îl uzez zilnic mă aruncă exact alături de Sisif. Aşa cum el a fost pedepsit să înfăptuiască un lucru imposibil, eu sunt îndemnat să accept un obiect care-mi aduce ruină. Printre oameni reflectaţi nu mai există acum o iubire faţă de adevăr, ci una către util şi frumos. 

Omul nu se mai trăieşte în nicio circumstanţă pe el, ba chiar se ucide de nenumărate ori pentru a corespunde cu viaţa. În momentul potrivnic este nevoit să se înoiască, să se tot înoiască până când va fi aşa cum trebuie. Doar atunci când s-a autcondiţionat conform situaţiei date, abia şi numai atunci se poate întoarce la viaţă. 

Suntem până la urmă naşterile obiectelor din jurul nostru. Ne construim şi noi după ele ca să aparţinem, că doar nu putem stagna. Evoluăm şi găsim metode din ce în ce mai felurite de a urca bolovanul lui Sisif înapoi pe multe, acolo unde este sfârşitul lui, dar mai ales al nostru. Dacă bolovanul e însăşi viaţa şi Sisif umanitatea, unde ne îndreptăm cu atât de mult nesăţ? 

Nu poţi fi trist, zâmbeşte!

Un cântec apărut de curând, interpretat fiind de către un om care a simţit acea falsitate ce asupreşte astăzi sentimentul sincer. Am observat în mişcările, vibraţiile corpului, vocea autorului cum s-a declanşat o conştientizare sumbră a ceea ce este în prezentul tinerilor. Cu ajutorul fiecărui simbol transmis de către acesta, mi-am dat seama şi mai mult de faptul că oamenii simt această nouă viaţă. Mă refer la întunericul ce acaparează sufletul pur şi nu mai îngăduie fiinţei să-şi exprime emoţiile.

Printre rândurile melodiei se zăresc experienţe întunecate, sterile, în care autorul s-a regăsit la un moment dat şi le-a aşternut în muzică. Reuşind să empatizez cu acele stări, am reuşit negreşit să vibrez la muzica aceea provenită din interiorul vieţii.

Aşa cum spune şi autorul compoziţiei, nu poţi fi trist astăzi pentru că nu se mai acceptă această stare. Momentan, este o anomalie şi cei care posedă acest simptom trebuie exclusi din masa majoritară. Mai mult, această masă trebuie să fie uniformă, standardizată şi să nu simtă lucruri periculoase precum tristeţea.

Aspectele ce reies din această melodie, cele pe care le pot extrage eu mai exact, sunt următoarele:

-Micile plăceri umane care nu ne mai lasă să ne adâncim în filosofia personală

-Depărtarea omului de esenţa lucrurilor, de semnificaţiile profunde ale vieţii

-Fericirea şi bucuria plastică provenită din momente materiale ce trebuiesc actualizate la nesfărşit

Rural

Miercuri seară am pornit din nou spre casă. Din agitaţia oraşului evadez întotdeauna atunci când simt că mi-a fost îndeajuns. Cumva, reuşesc să înţeleg dozajul de energie pe care mi-l oferă oraşul şi satul, şi ştiu când trebuie să mă întorc acasă. Pot vedea când este suficient, exact atunci când simt comoditatea. Deşi îmi place vânzoleala oraşului, ştiu că locul naşterii este acolo mereu pentru mine aşteptându-mă. 
Cu toate acestea, aici nu este vorba de ceea ce îmi trebuie mie, ci de ceea ce observ într-o lume şi în cealaltă. Atunci când îmi găsesc un răgaz de a observa ce am împrejur, mă dau peste cap cu acel lucru petru că mă loveşte din plin. De exemplu, trăirea din această zi. Eu cu bunica mea, Tuţa am petrecut o jumătate de zi împreună. Frumuseţea nu este în faptul că am stat lângă ea pentru că asta se tot întâmplă şi s-a întâmplat de nenumărate dăţi. Timpul petrecut cu aceasta a fost diferit de data aceasta. Fără nicio legătură familială prevăzută, m-am putut bucura de o anumită senzaţie pe care ea însăşi mi-a transmis-o. 
Motivul plecării fiind pisica mea, Beth, a trebuit ca pentru câteva ceasuri să stăm ochi în ochi şi să ne unim întâmplările. Un episod interesant pe care l-am zărit prima dată a fost pupatul. Pe scurt, în cabinetul medicului veterniar în care ne aveam veacul a apărut o femeie (necunoscută de către mine) care a fost zdravăn pupată de bunica mea, Tuţa. Faţa rămânându-i înmărmurită, nu reuşeşte decât să respire trei vorbe: "Nu vă cunosc" 
Impresionant la acel moment mi s-a părut lejeritatea acţiunii. Nici măcar un strop de falsitate sau obligaţie nu s-a simţit în acest act. Bunica mea ştiind ce face şi cine este această femeie, a reuşit să transmită unui om ceea ce se pierde cel mai mult astăzi: sinceritatea de a face ceva. Momentul în care acţionezi fără impulsurile adânci ale politeţii sau duplicităţii. Este timpul când eşti fără să încerci să fii ceva. 
Pe lângă acest simbol oservat de mine, cu siguranţă au mai trecut fără să le pot observa. Însă un lucru am văzut cu adevărat pe parcursul zilei de astăzi. Oamenii crescuţi şi ţinuţi în ierburile ruralului, în arborele familiei şi în bunătatea vorbei, au cu siguranţă în ei esenţa unei fapte. Precum în Orient, în satul periferic al Europei se află iubirea, tradiţia, urâţenia, fără vreo urmă de paravan care să ascundă ceva. 
Eu şi bunica, eu şi ei. Oamenii care m-au legănat şi m-au învăţat să ascult ce sunt. De aici mă trag eu, din "prostia" şi "sălbăticia" ţăranului care nu vrea să evolueze. 

Tristeţe de-o noapte de vară.

Câteodată rămân orb şi nu văd nimic din ce se întâmplă. Este straniu şi nu pot înţelege deloc ce-i lângă mine pentru că nu pot desluşi semnificaţiile. Exact ca şi cum merg pe stradă apăsat de nefiinţă. Trăiesc fără să o fac cu adevărat şi văd asta. Dacă nu observi, cum nu observ nici eu de multe ori, e mai bine bineînţeles. Însă, atunci când te trezeşti deja trecut prin ziua abia începută, ştii că n-ai cum să te mai scoli. 

Sunt un om care este măcinat de dorinţă şi de o tristeţe doritoare. Poate cea mai ameninţătoare tipologie de om. Dar este în celulele mele. Nu pot îndepărta asta nici de-aş încerca...

Aş vrea să plec de multe ori de aici şi niciodată nu plec. M-aş duce să mă plimb pe fire de memorie tresărite din nimic. Măcar un fir din milioanele pe care le am să îmi vină şi să mă lase să mă agăţ până mă pierd. Să fie unul ca o liană? Da! 

Să fiu eu luat de o liană cuprinzătoare ca să nu mă opresc doar la un gând al trecutului ci să ajung într-un vis. O să atârn necontenit în fantasmele ironice ale plăsmuirilor de-o secundă. Încăpăţânat, o să rămân doar acolo pentru că m-am indignat de trăirea aievea. Şi-o să mă caţăr cât mai sus pe liana de la o amintire către un vis, direct până la obscuritatea morţii. Când ajung atât de sus deja simt regretul pornirii. Ştiind de nostalgia ce mă încearcă, deja mă văd plângând într-un colţ al morţii, dorindu-mi din nou viaţa. Cu liana legănându-se lângă mine în stânga şi-n dreapta, eu plâng lacrimile cu amintirea, visul şi moartea prin care m-am căţărat doritor. 

Nu e nimic mai ambiguu decât sentimentul omului când rămâne singur sau când se găseşte singur între ceilalţi. Stând singur, eu am murit de nenumărate ori şi acum momentul morţii pare o fobie copilărească. 

Tabloul XXVIII: " Spectacolul imprezenţei"

Ce-i fericirea dacă nu un lucru făcut fără o proiecţie mentală? Cum să înfăptuiesc ceva gândit dinainte, care deja este  trecut prin luptele gândului cu viaţa. 

Mă îngrădesc atunci cand urmăresc toţi paşii pe care i-am făcut şi mi-i atribui apoi, ca fiind ai mei, luând forma imaginii mele pe care singur mi-o creez. De exemplu, dacă am greşit, o să-mi asum greşeala pe baza imaginii pe care eu mi-am creat-o despre mine însumi. 

Pur şi simplu să exist intr-un moment, să-l las să îmi cuprindă întreaga persoană, iar atunci să îmi dau seama că este cel mai încântător lucru pe care îl pot face pentru mine şi pentru ceilalţi. Fără niciun motiv ascuns de minte în spatele fiinţei, am putea construi momente extraordinare de libertate pură 

Acum câţiva ani participam la anumite concursuri de muzică, prin diferite oraşe ale ţării, şi trebuia să iau postura de concurent într-un spectacol de dovedire a abilităţilor vocale. Totul se tranforma într-un drum întreg de emoţii şi nesiguranţă. Mintea îmi oferea de fiecare dată probleme de care ar fi trebuit să mă îngrijorez. 

Pe drum, în autobuzul plin de adolescenţi talentaţi, eram nevoit să-mi fac griji în legătură cu vorbitul. Chiar dacă se întâmplă în final cu uşurinţă, gândul era întotdeauna acolo să îmi ofere un cadou plin cu griji. Cu alte cuvinte, nu făceam nimic altceva decât să-mi refuz orice şansă de a construi energie pozitivă cu o altă fiinţă de lângă mine. 

Atunci când ziua cea mare sosea şi trebuia să prestez pe scenă momentul pentru care mă pregătisem, îngheţam în totalitate şi nu făceam altceva decât să tremur necontenit. Ţin minte cum stăteam înmărmurit în spatele scenei, uitându-mă îngrijorat la momentul concurentului căruia îi urmam. Ştiu că nu aveam altceva în minte decât imaginea proprie. Mă reflectam într-o oglindă a minţii care îmi arăta cum mă încurcam, cum uitam versurile, cum publicul începe să râdă în hohote. 

În cele din urmă, ultimul concurent îşi termină momentul vocal şi se întoarce încet în culise. Acum, urmează dezastrul presupus de minte în care eu sunt următorul. Moderatorul anunţă, parcă cu încetinitoul, că urmează să performeze un alt băiat. Acela sunt eu. 

Mă anunţă zgomotos către public, iar eu păşesc pe scenă şi sunt orbit de reflectorul mult prea luminos. Îmi amintesc cum nu făceam altceva decât să mă gândesc la perfecţiune. 

Show-ul începea şi eu...încercam să nu rămân în urmă. Aşa că îmi deschideam gura şi începeam să cânt, iar totul dispărea pentru că nu mai rămânea decât fiinţa acolo. Lumina, hohotele de râs, poziţia pe scenă, totul se pulveriza şi mă lăsa să exist doar în moment. 

În minunata lume nouă

Acum, în lumea asta, trăiesc banal pentru că nu fac nimic altceva decât să citesc. Aşa mi s-a spus de curând, că sunt banal şi obişnuit. A venit spontan şi de la o fiinţă...surprinzătoare. Nu am foarte multe de spus aici cum nu am avut nici în faţa faptului respectiv. I-am spus doar că greşeşte, nu ştiu de ce. Eram oricum şi eu destul de emoţionat din cine ştie ce motive. Probabil egoul meu era în agonie şi se diminua datorită celor spuse de personaj.  

În minunata lume nouă privesc pe un ecran reprezentarea oamenilor. Adică mă uit la trăirile, sentimentele, şi la daily întâmplările lor pe care You Tube-ul le găzduieşte de fiecare dată. Ei bine, nu am scris niciodată despre acest nou fenomen, însă bănuiesc că o voi face acum. 

O să încep prelegerea deosebit de importantă (ph!), prin a spune că mă uit. Da, chiar privesc încă din când în când la toţi video-bloggeri care au luat amploare pe internet. Nu pot fi nedrept faţă de mine, în primul rând, deoarece mă uitam cu atât de mare bucurie la aceşti oameni când fenomenul abia apăruse, încât uitam că nu ştiu la ce mă uit. Doar se întâmpla aşa cum se întâmplă şi acum. Bine, înafară de evenimentele în care copiii se îmbulzesc într-un mall să-şi vadă vlogger-ul preferat şi galele pentru următorul Mare Vlogger al României ( de zici că acum să fii vlogger înseamnă că urmează să fii ales ca voievod al ţării) 

Ceea ce vreau să subliniez este că pot simţi o anumită nostalgie în privinţa acestui fenomen creat de oameni creativi. Îmi este imposibil să uit de ei, sau să mă prefac că sunt prea mare acum să mă uit la "prostiile" astea la care privesc numai copii de 13 ani. Nu, asta ar fi doar un strat de orgoliu. 

Se dezvoltă sigur foarte rapid, însă nu cred că este neapărat ceva negativ. Personal, consider negativ doar faptul că ajung să ştiu anumiţi oameni foarte bine şi să cunosc trecutul acestora doar prin intermediul internetului. Este doar neplăcerea pe care mie mi-o oferă acest nou val al lumii noi. 

Nu numai că oamenii nu se pot cunoaşte niciodată, iar contactul interuman nu este îndeajuns pentru a şti un lucru cert. Ba mai mult, separarea acestora şi crearea iluziei de "cunoaştere" cu ajutorul platformei You Tube influenţează depărtarea culturală dintre fiinţele sociale. 

Nu îmi place să privesc partea negativă a acestei realităţi, însă văd şi anumite posibilităţi ce ar crea dezavantaje pentru societate. De exemplu, manipularea directă sau indirectă a oamenilor de a acţiona pentru scopul personal al unei persoane necunoscute (influenţa cea mai mare fiind asupra copiilor, pentru că ei sunt categoria socială predispusă acestui lucru) 

O să închei prin a repeta că eu rămân un urmăritor al acestor "vieţi împărtăşite pe You Tube" fără a cunoaşte într-adevăr persoanele la care privesc ( which is so scary if you think a little). Văd puţin întuneric pentru lumea nouă, însă este şi lumină. 

Tabloul XXVII: 'Drumul către Sinaia"

De curând am putut vizita un opus al locului de unde mă trag eu. M-am dus la câţiva kilometrii depărtare de Bucureşti pentru a vedea înălţimea ce mă înconjura din toate părţile. Lucrul acesta m-a fascinat întodeauna la această ţară. Cum de în partea de jos, orizontul este la acelaşi nivel cu omul, iar cu cât urci mai mult geografic cu atât orizontul te acoperă... 
Într-un anotimp care îţi ia ultima suflare, eu am pornit exaltat către trenul ce avea să mă conducă către munte. Încă de la primele ore a trebuit să merg spre tren pentru a nu pierde ore importante. Mi-am pregătit bagajul şi-am plecat fără niciun gând. 
Întâmplările din tren au fost complet opuse locului spre care ne îndreptam. Din cauza căldurii în valuri ce aprindea carnea umană în fiecare compartiment, revolta s-a instalat încet în interiorul fiecăruia. Vorbe lăsate libere şi-un ton ridicat chiar lângă mine. Puţin dezmăţ şi totul îşi revenea parcă. Cu toate că acele condiţii de transport erau greu de asimilat, omul, ca de obicei, a reuşit să scape de energiile negre cât ai zice munte. 
Aproape de destinaţie, am putut vedea cum îmi creşte câmpul vizual. Printre stânci m-am trezit într-un sfârşit, separat de tot ce lăsasem în urmă, separat de vechea linie a orizontului. 
Am păşit în gară, apoi încet către centrul staţiunii. Pe cât vedeam mai mult, pe atât mă găseam mai puţin. Nu era rost de gând pentru că nu existau întrebări de pus, ci doar de răspuns. În acel moment mi-am putut vorbi în legătură cu diferenţele dintre oameni. 
Oameni înconjuraţi de stâncă şi de legendă. Regele Carol îi priveşte de la înălţime, iar Regina îi ţine într-un gând nesfârşit. O lume încă bântuită de 
epoca monarhiei, şi eu, eu îi vizitez. 

Momentul încetării

Sunt momente de extaz, de frică, de iubire 

Tu nu le poţi întoarce din timp trecut 

Se ascund de tine rămânând 

În bucla lor de povestire 

Şi mă uit cu ochii-n lacrimi 

Peste tot ce-am făptuit 

Că nu te pot şterge din patimi 

Nicidecum n-am să te uit 

Ce-a mai fost în mine de atunci 

Nu mai recunosc acum 

Pe tine, însă, tot te văd 

Printre lacrimile-ţi dulci 

Îmi spune c-a fost totul astral 

Şi n-ai să dispari niciodată 

În mine se strecoară ura 

Iar tu iubeşti c-un gust amar.   

Din '99 în Prezent

Cu ajutorul noii tehnologii m-am putut întoarce în timpul când aveam numai doi ani. Datorită unei firme micuţe, amplasate într-un mall mărginaş din Bucureşti a fost posibil ca eu, într-o singură zi, să mă văd pe mine de acum 17 ani. În prezent se pot săvârşi lucruri incredibile ce au puterea de a readuce trecutul... 

Multă lume şi multă agitaţie în acea cameră micuţă în care mă aflam eu. Rudenie cât cuprinde, toţi îi ştiu pe toţi şi vorba rostită cald este impregnată în pereţii vremurilor. Bunici, mătuşe, părinţi, naşi, fini, soră. Toată familia este prezentă pentru ritualul nelipsit al noului venit. Ei nu sunt doar fericiţi, se transformă chiar în energia pură a acesteia doar pentru faptul că eu exist acolo, fix sub ochii lor. 

Mult zgomot, vocile se amestecă şi nu mai înţeleg nimic din ce se vorbeşte. Se rostesc cuvinte încălecate, iar eu privesc atent din pat. Multă vâlvă, până când atenţia se îndreaptă brusc spre mine şi ritualul căruia trebuie să mă las supus. 

Grozave voci îmi spun  numele, îndemnându-mă parcă să spun şi eu ceva, să le dau puţin din graiul subţire de copil. Se uită cu toţii la mine, calzi, nerăbdători să se întâmple ceva. Sunt îmbrăcat până la urmă cu un costumaş galben de către o naşă grijulie, iar momentul se apropie încet.

Trebuie neapărat ca fiecare în parte să fie prezent în acest moment. O voce spune să îl cheme cineva repede pe tataia căci altfel se va supăra ştiind că a pierdut "sărbătoarea". Mi se prinde o fundiţă roşie de o şuviţă de păr şi totul este pregătit pentru festivitate! Sunt toţi acolo, iar totul se întâmplă exact aşa cum trebuie. 

Vocea atât de caldă a bunicului: "Mânca-l-ar tataia pe el, ce eşti mă tu, d-ăla care se urcă pe munte?" Într-adevăr, aveam o pălăriuţă cu moţ de parcă imediat aş fi plecat în munţi. Zarvă din nou, aplauze, strigăte de bucurie şi fericire pentru şuviţa tăiată din părul copilului. Chiar în momentul în care foarfeca se apropie de părul meu, mă zmucesc şi încep să scot câteva scâncete. Până să-mi dau seama de ceva, cineva îmi şi tăiase părul. 

Nu observ foarte multe şi mă uit la ei, la toţi, pe rând, să îi văd bine şi să mă las uimit de bucuria lor. 

Atât de impresionaţi par ei în acel moment încât acum, după trecerea anilor, mă uit eu şi rămân neclintit doar văzându-i. Ce se afla acolo mă întreb? Văd iubire şi mister, îi văd pe cei morţi dintre ei, cei pe care deja i-am uitat. Mă umplu doar privind imaginile (...)  Aceeaşi voce a aceluiaşi tataie: " Naşule, uită-te bine la mine! Dacă cu finta aia mică n-ai mers la război, cu ăsta sigur mergi!" 

Mă uit la oamenii de acolo. Nu văd deloc oameni, văd doar stări, văd simboluri, gesturi şi sentimente. Cei de atunci, pe care eu îi văd acum într-o filmare veche, nu mai sunt deloc cei de acum. S-a dizolvat cu totul. Odată cu moartea vocii bunicului a murit şi viaţa celor ce au rămas acum în lume. Îl privesc de nenumărate ori şi nu pot desluşi acel farmec. Orice face şi spune, devine. Este fericit şi imediat devine fericirea însăşi. Acest lucru nu l-am putut vedea niciodată cât era în viaţa proprie, iar acum când este în a mea, îl pot vedea atât de clar.

Ultima replică a vocii: "A luat banii? Mânca-l-ar tataia pe el! Ai mă, nu mă iei şi pe mine cu tine?"  

 Cum se face că încă din momentul intrării mele în viaţă a ştiut ce se va întâmpla? Rămân încremenit. 

Tabloul XXVI: "Între zidurile propriei imagini"

Mă simt strâmtorat acum şi totdeauna...
Nu mă văd pe mine, ci sunt alţii 
Ce vor să treacă sinele meu 
Întru virtutea propriilor lor fapte. 

Nu puteam să văd cerul, îmi era atât de teamă
Să ridic ochii pentru a-l privi părea atât de greu  
Privesc astăzi parcă păcătos înspre acesta  
Mă uit şi mă-ntreb: unde mă aflu acum? 

Privirile înconjoară pajiştea pietrificată 
Mă uit şi-i văd pe ei sub cerul de care-mi era teamă
Aş striga de durere dar vocea mea nu urlă 
Mă reîntorc în tăcere, singur, să ascult. 

Tabloul XXV: "Suferinţa se naşte din noi"

Plăcerea oferită de acţiunile neîndeplinte, dorite, sperate, visate la nesfârşit va culmina în cele din urmă prin a-mi face rău. Mă va doborî pentru că, dorindu-mi să trăiesc ceea ce nu s-a întâmplat, rămân blocat într-o buclă imaginată în psihic şi mă hrănesc dintr-o experienţă care nu a existat niciodată. De exemplu, dacă eu am avut o relaţie bazată pe iubire în trecut care mi-a oferit o perioadă de clădire spirituală şi afectivă, de ce ar trebui să-mi pară rău şi să sufăr? Pentru că s-a terminat şi acum nu mi se mai întâmplă? Ei bine, cum ar fi fost dacă nu s-ar fi întâmplat deloc? Nu aş mai fi trăit acel sentiment incredibil pe care îl voi ţine minte întotdeauna şi nu aş fi avut ocazia să învăţ şi să mă descopăr în aşa fel. 

Aşadar, noi suferim pentru că ne dorim permanenţă. Cu alte cuvinte, ne dorim ca timpul să nu mai curgă şi cu odată cu el schimbarea să înceteze. Cum sună acest lucru atribuit realităţii? O societate în care oamenii rămân exact la fel, în aceleaşi relaţii cu ceilalţi, nimeni nu se desparte niciodată şi sentimentele nu fluctuează. Ei bine, abia atunci cred că s-ar dezlănţui adevărata suferinţă în spiritul uman. Atunci am fi constrânşi să rămânem într-un loc care ne îmbolnăveşte pentru că nu am putea să plecăm şi să ne bucurăm de faptul că a fost, iar acum este. 

Nemulţumirea. Ce este acest lucru bizar care ne domină tot mai frecvent? Cum apare şi de ce ne influenţează atât de tare starea psihică? Aparent, această acţionează asupra noastră când ceva s-a întâmplat în nonconformitate cu premisele noastre asupra faptului. Deci, când lucrurile se aşează într-un anumit mod pentru noi, negăm ordinea pentru a crea în locul acesteia un vârtej. 

De exemplu, dacă eu iau la următoarele examene o notă mică, mă voi supăra tare pentru că eu am învăţat şi m-am străduit. Probabil nu mă voi gândi pe moment la nimic înafară de greşeală. Cineva trebuie să fi greşit, eu sau profesorul. Voi trece mai departe, la altă legătură. Activitatea de seminar-cursul-frecvenţa din timpul anului-claritatea răspunsurilor mele. În esenţă, voi parcurge un drum în legătură cu nemulţumirea faţă de notă care nu-mi va produce decât suferinţă. Pentru că nu e cum mă aştept eu să fie, refuz şi mă rănesc singur prin propriile psihoze fictive. 

O alternativă ar fi următoarea: accept ce mi s-a întâmplat; mă gândesc care ar putea fi cauza acelei note şi o găsesc raţional. 

Dacă pot trece mai departe, bineînţeles după anumite verificări de siguranţă, pot extrage învăţăturile din experienţa trăită. Văd ce am greşit, absorb, învăţ şi încerc să nu repet aceeaşi greşeală la viitorul examen. 

În sfârşit, toată această tevatură se dovedeşte prin noi înşine că a fost munca egoului. Dacă am vedea din timp toate aceste tehnici ale sinelui fals, chiar şi după ce s-au produs, am fi capabili să răţionăm logic şi să reacţionăm conform Prezentului.  

Tabloul XXIV: "Am aterizat în universuri grele"

Prin vizita grăbită din această după-amiază am putut vedea un contrast curios ce mi-a revenit în minte chiar acum, pe seară... 

Am fost într-un sat mic să-mi vizitez familia în acest sfârşit de săptămână. M-am deconectat rapid de energia oraşului şi am pornit înspre liniştea oferită de rural. Am vrut să mă las condus de energiile calme ale naturii şi să îmi relaxez măcar pentru două zile mintea încercanată. Mă gândeam eu, înainte să pornesc la drum, că voi putea să citesc în tihnă şi să-mi pun ordine în gândurile mult prea amestecate. Credeam că voi avea parte de căldura specifică locului, că voi fi îmbrăţişat de culorile reci ale pomilor. 

Ei bine, nu. Nu s-a întâmplat deloc în acest fel şi ca de obicei mi s-a arătat că nu se întâmplă nicioată aşa cum îţi doreşti tu pentru tine. Totul se tranformă într-o experienţă care nici măcar nu îţi trecuse înainte prin minte. Se malformează rapid până la capătul celălalt al proiectului tău mental şi te lasă într-un derizoriu aparent pe care tu se presupune că trebuie să-l gestionezi. 

Pe scurt, s-a întâmplat cam aşa. Am ajuns în aceeaşi casă după un drum lung şi amorţit. Am deschis multe uşi încă din momentul în care am păşit pe pragul acela vişiniu. Mi-am lăsat ghiozdanul îngreunat de cărţ şi alte obiecte aruncate şi m-am repezit fix înspre camera mea bătrână. Am contemplat imaginea acesteia pentru un scurt timp, îmi era dor de cum arăta... 

Seara aceea sfârşindu-se rapid, m-am trezit deja într-o altă lume pe care deja o rătăcisem printre altele. M-au izbit straşnic energiile stătute ale locuinţei mele, în care mi-am petrecut maturizarea. Mi s-au înfăţişat brusc în faţa ochilor şi mi-au rostit cu un glas amar: "Unde credeai că fugi tu aşa de repede?" 

Le-am primit din nou şi am lăsat-o aşa. Chiar nu aveam răbdarea necesară să îndur aceeaşi năpastă la nesfârşit. M-am conformat străin şi am terminat intervalul de timp mai îngreunat decât ghiozdanul meu negru. Am acceptat lacrimile disperate şi tensiunile ce mi-au atârnat de gât toată viaţa, neavând cum să spun nu. 

Într-un fine, vizita mea acasă s-a terminat şi am fost surprins să mă găsesc pe drum înapoi. Mi-am luat bagajele mele îmbibate în cărţi necitite şi am pornit către bunica pentru o ultimă vizită. 

Ei bine, acolo am putut vedea diferenţa între două universuri. Cel al oamenilor şi cel al bunicii mele. Erau două lumi complet distincte în care greutatea nu se asemăna de niciun fel. În primul rând, rezistenţa şi răbdarea mi-a răsărit imediat în minte pentru că în lumea bunicii mele, rezistenţa este singurul lucru de care speră să mai aibă parte măcar puţin. Mai mult, răbdarea fiindu-i indispensabilă în lupta cu o condiţie mentală a bunicului. 

Un al doilea aspect este puterea. Din nou, două concepte care se află la poli opuşi dacă e să comparăm cu ce înseamnă pentru ceilalţi. Pentru aceştia poate înseamna prosperitate, energie, vlagă sau capital. În schimb, pentru bunica înseamnă răbdarea de a mai rezista încă o zi pentru a-şi bucura ochii de vizitele nepoţilor. 

Şi ca să pot încheia şirul în număr impar, un al treilea concept al vieţii celor două idei este dragostea. Pentru noi, ceilalţi oameni, poate însemna afecţiunea aparentă între un băiat şi o fată. Ei bine, pentru bunica mea consumată înseamnă puterea de a mai crede în iubire, având în vedere că iubirea ei o înjură şi îi maltratează sănătatea. 

Acestea fiind spuse, aşa s-a sfârşit pentru mine o vizită în minunatul loc pe care încă îl numesc acasă. Nu un sfârşit relaxant, paşnic şi călduros, însă unul în care am putut observa încă o dată cât de mult minţeau cei care spuneau că e frumos să fii mare. Oricum, nu este timp pentru că totul se mişcă şi suntem nevoiţi să ne mişcăm şi noi după Tot, chiar dacă ne îmbolnăveşte existenţă. 

Plaut: "Homo homini lupus est"

Preclasicul reprezintă momentul exponent în care s-a întâmplat filosofia. Atunci se încarnează gândurile, aspiraţiile, suferinţele, nevoile, puterile şi dorinţele omului obişnuit. Prin teatru sau poezie, oamenii erau capabili să îşi reverse energiile către fiecare aspect ce îi solicitau. Compunând dialoguri diverse despre situaţiile comunităţii de la momentul respectiv, se înfiripa creaţia. Din orice lucru mărunt, era posibilă o bucată de artă. Nu trebuia decât să priveşti foarte atent asupra oamenilor din jur şi să le observi comportamentele în diferite conjuncturi. 

Omul este lup pentru om. Această sintaxă este cât se poate de validă pentru vremurile noastre, cu toate că a fost materializată în anii 200 î.Hr. Omul este sacralitatea omului. Din nou, o afirmaţie mulată aproape perfect pe conţinutul actual al societăţii în care trăim. Cum de este posibil ca un concept imaginat acum mult timp să fie potrivit chiar şi după scurgerea milioanelor de ani de atunci? 

Dacă este adevărat că autorii acestor zicale transcedente şi-au creat arta conform personalităţilor vremurilor, nu poate însemna decât că nimic nu s-a modificat cu adevărat în cultura Omului. Rezultă că fiecare război purtat cu sânge rece de către gladiatori s-a înfăptuit din cauza respingerii umane, şi nu pentru teritoriu sau averi. Mai mult, poate că se caută doar pretexte pentru a dezlănţui ura spumoasă ce zace în sufletul gol al pătimaşilor. 

Cum am menţionat şi mai sus, omul este de asemenea sacru pentru un al om. Acest lucru este cert. Gândeşte-te puţin la acest lucru. Cum ajungi în esenţa unei persoane cu adevărat, fără să te pierzi în caznele falsităţii acestuia? Şi chiar dacă ajungi, să zicem prin jertfa propriei tale vieţi, cum îţi dai seama că ai găsit ceea ce căutai ulterior? 

Oricum am întoarce această paradigmă umană, nu cred că putem găsi o propoziţie universală care să clasifice fiecare viaţă în parte. Nu putem lucra decât minimalist în această situaţie şi să ghicim atitudinile acelui corp ce găzduieşte viaţa. Apoi, după ce ne obişnuim puţin cu mirajul acelei prietenii, ne declarăm cunoscători ai unui comportament de moment care poate fluctua la secundă. 

Prietenia dintre două fiinţe este un labirint stufos, în care te pierzi cu siguranţă şi în care poţi fi electrocutat în fiecare moment. 

  

The Tree of life

Dacă doar ne-am opri puţin să ascultăm cum cântă lumea. Să auzim cu adevărat ce se spune în jurul nostru despre cât de ignoranţi putem fi. Bucuria trăirii este atunci când putem vedea că este palpabil să simţim fericirea. Că este real şi se întâmplă chiar în faţa noastră, nu la kilometrii distanţă. 

Să ne îngrijorăm este normal. Să ne fie frică, de asemena. Dar nu putem să uităm că cei de lângă noi ne iubesc! Chiar şi după lungi perioade de întuneric, trebuie să deschidem larg ochii şi să privim în ochii copilului. În acei ochi albaştri strălucitori, chiar deasupra cearcănelelor vremenlnice. Acolo se află adevărul de la suprafaţă. 

Când naştem din noi copii. Acesta este un lucru ireal. Nu îl putem percepe cât să-l înţelegem într-totul pentru că deşi piciorul lui este cât un deget de-al nostru, puritatea lui întrece detaşat pe a noastră. Viaţa dăruită este incomensurabilă şi de neînţeles. Nu poţi face altceva decât să te bucuri de ea şi s-o strici. Este imposibil să o laşi nepătată, trebuie să o fărâmi cumva! Dacă n-ai face-o ai risca să înnebuneşti de teama de a o pierde şi ai muri tu din cauza suferinţei pe care ţi-ar provoca-o gândul de-a pieri ea. Oricum, s-ar extinde în inima ta felurite sentimente obscure ce nu te-ar lăsa să vezi cum castitatea copilului tău se sparge în mii de bucăţele, în timp ce acesta creşte. 

Priveşte-l în ochi cât mai mult, de câte ori îl cerţi. Trebuie să-i vezi teama şi să i-o alungi în acelaşi timp. Poate că nu vei reuşi întotdeauna şi te vei lăsa prădat de sentimente tensionate, însă mai târziu, când vei realiza, lasă-l să ştie că îl iubeşti. Ai face bine să iei aminte pentru că atunci când propriul tău copil va muri, nu-ţi vei putea convinge creierul că l-ai iubit într-adevăr. 

Îl vei provoca să te urască, tată! Deşi l-ai crescut şi i-ai arătat lecţii valoroase el nu va înţelege de ce ţipi atât de mult şi va vrea să pleci odată pentru totdeauna! Nu va înţelege o grămadă de lucruri şi nici nu te va întreba pentru că va fi speriat s-o facă. Va fi speriat de morala aceea rece când el va fi având nevoie de înţelepciunea mamei. 

Familia se întâmplă să aibă o forţă creatoare de oameni stăpâni pe ei, iubitori şi grijulii la valurile învolburate ale vieţii. Părinţii se străduie cât pot să aducă linişte în inimile descendenţilor, în timp ce îi învaţă viaţa. Lecţiile sunt reciproce în familie. Tu adultul uiţi foarte multe lucruri legate de aspecte mărunte care valorează totul, iar el, copilul, uită să îţi amintească. Va trebui să deprinzi şi tu în fugă, la fel ca el. 

Este atât de trecătoare încât ţi-e frică să nu treacă şi să nu observi. Imposibil să eviţi, va trece! Dar este un secret pe care trebuie să-l ştii şi să-l transmiţi. Imprimă-ţi în tine momentele acelea. Dă-ţi energia acolo şi ia-o pe a lor pentru a o păstra cu tine tot timpul. Atunci când râzi, când plângi, când visezi, s-o ai cu tine ca să le arăţi şi lor ceea ce simţi. Trebuie să ai gânduri despre moarte. Gândeşte-te cât de greu şi apăsător va fi dacă nu îndeplineşti totul atâta timp cât este acolo. Nu sta să se consume acele lacrimi pe lângă tine şi dă tot ce ai mai bun să le opreşti cu bunătate. 

Familia se transformă într-o mare furtună de nisip. Înainte să piară poţi face să zâmbească acei copii pe care îi ai. Să chicotească alături de tine, şi atunci când muriţi cu toţii, să se audă în vieţile altora acea fericire nebună. 

Învaţă-i să ştie că îţi pare rău chiar şi atunci când nu le spui, este foarte important... 

Ceasornicarul și inima

Aici vorbim despre condiția specială a unui băiețel, născut într-un mod ce până atunci nu se mai văzuse. Inima lui, mașinăria ce îi pompa sângele în fiecare punct al corpului a fost construită altfel decât a celorlalți. 

Încă de când acesta a împlinit cinci ani a fost educat minuțios de către mama sa, și nu a fost lăsat să simtă energii necunoscute. Nici n-avea cum! Organul principal ce îl ținea în viață nu-i permitea să ajungă în acele locuri străine ce îi deranjau orologiul. 

Mama sa se înspăimânta teribil numai la gândul că scumpul ei prunc ar putea vreodată să se confrunte cu palpitațiile sentimentelor. Îl voia întotdeauna departe de încolăcirea iubirii, ce îl pândea la orișice colțișor al orașului. Se gândea: "Ce se face el cu toate aceste tumori psihice pe care le au toți oamenii. Cum va trăi el, cu biata lui inimă stricată, în lumea lor plină de pericole și tensiuni biologice." 

Plină de griji era mama băiatului și nu știa ce avea să se întâmple. Nici că voia să afle! Însă, băiatul ei încet creștea, în fiecare an se înălța și odată cu el și întrebările  îi năzăreau în psihic. Ba chiar începu a le spune mamei din ce în ce mai des, așa curiozitatea suindu-se până în creștetul capului. 

"Mamă! Dar spune-mi, de ce nu mă lași să merg și eu cu ceilalți oameni de afară? Trebuie să aștept mereu să mergem amândoi în oraș și ceilalți copii stau împreună și râd în voie. Eu de ce am inima asta?" 

Acest întreg univers în care sărmana mamă speriată l-a aruncat pe fiul ei cu-o inimă fragilă nu este oare doar o utopie impusă? Dacă cumva suferința mamei a devenit expresia lumii în care propriul ei fiu a trebuit să trăiască. Ce orologiu, care ceasornicar? Nu a existat nimic altceva decât dragostea posesivă și terifiată a mamei (...) 

Ea a devenit ceasornicarul ce nu i-a oferit șansa fiului de a trăi printre blestemații aceia de oameni. Și până la urmă, ce râs și ce veselie copile? Ei nu te vor acolo decât pentru propriul lor festin! Pentru a-ți vlăgui întregul spirit și pentru-ați frânge inima ta fragilă. Mama nu s-a gândit nicio clipă la minciună sau la înșelătorie, nici vorbă! Tot ce a vrut ea a fost ca stricăciunile și infecția din oameni să nu ajungă la inima lui atât de sensibilă. 

Tabloul XXIII: Reîntoarcere în ciclul concentric

Este așa de asemănător încât nu îmi pot crede ochilor că revăd acest lucru la nesfârșit! Se întâmplă același scenariu straniu, din nou și din nou, fără ca nimeni să-mi spună ce dracului se petrece. Dacă mi-am pierdut eu într-un final mințile sau dacă îmi revin pasaje din trecutul pe care nu îl mai zăresc... 

Cât este ora? Am rămas tânăr sau încă mă chinui să găsesc un plan de a-mi salva ultima picătură de viață? Ea unde a rămas? Ultima dată mi-a promis că vom îmbătrâni împreună, iar când vom fi aruncați într-un azil murdar, încă mă va iubi fără ca nimeni să știe (...) 

Poate că iar am stat până târziu și am adormit în fața unui ecran rece. Știu bine că asta îmi provoacă coșmaruri teribile, dar cu toate astea, încă mi se întâmplă periodic să mai ațipesc așa. Se poate să fi lăsat ușa aceea deschisă, și așa să se fi infiltrat anumite frici în psihicul meu somnolent. Mai mult, s-or fi răstălmăcit acolo cu toate regretele și decepțiile mele, creându-se un calvar demn de psihanaliză. 

Cred că în final m-am întors într-o secvență confortabilă a trecutului meu interpretat și m-am așezat liniștit să privesc iarăși prima catastrofă. Mă privesc eu, stând liniștit pe o pătură moale, pe mine și pe ea în prima iarnă a vieții noastre. Nu eram decât niște muguri înghețați ce abia așteptau să înflorească maiestuos la venirea Soarelui. Ne îmbrățișam strâns și încleștat, în așa fel încât nici-un taifun să nu ne poată despărți vreodată! Eram amândoi de neînduplecat și Universul ne stătea la picioare. Puteam face absolut tot ce ne doream în acel prezent. 

Numai că...ceva ne-a furat avântul și ne-a secătuit de viață. Nu este povestea aceea cu final fericit, copii! Aici este reamintirea suferinței și catastrofei ce s-a năvălit peste spiritul a doi copii friguroși, ce nu voiau decât o șansă de a evolua împreună...

Așadar, din această cauză revin eu în proiecții ce mă poartă într-un cerc infinit. Pentru recunoștință față de moment și pentru iubirea față de ea, mereu rămasă aceeași.  

Tabloul XXII: "Trecutul este mai cald"

De câte ori ai simţit că în trecut există acea căldură confortabilă, care te atrage şi nu vrea să-ţi mai dea drumul până ce prezentul te cere, iar viitorul te întreabă. Este acest concept de nostalgie şi melancolie după un moment pe care nu-l mai poţi recupera, deşi ţi-ai dori parcă să-l mai simţi. 

Nu vorbesc doar de momentele fericite ale trecutului, ci de absolut orice secundă, de orice fel, care ţi-a oferit sentimente puternice. Fie că este vorba de o ceartă sau de primul sărut, acolo s-a întâmplat ceva nemaipomenit pentru tine care nu se va mai întoarce niciodată în exact aceaşi formă. Este consumat şi ireversibil! O dată îndeplinit, va rămâne fixat în posteritatea ta până ce vei ajunge să te întorci acasă şi să primeşti o nouă şansă de a te uita în propriul sine 

Mă gândesc, de obicei, frecvent la acest moment al timpului, experimentat de fiecare persoană în  parte, şi îmi pare că toată lumea plânge după trecut. Conştient sau nu, se pare că orice dialog sau conversaţie se întrepătrunde cu trecutul, îl absoarbe în memorie şi îl serveşte proaspăt interlocutorului prezent în situaţie. 

Inefabil sau nu, trecutul există şi mănâncă fiecare experienţă în timp ce timpul se desfăşoară. Activităţile oamenilor curg lin si îi lasă să îşi retrăiască experienţele prin cuvintele date celorlalţi. Mai mult, poveştile despre ce s-a întâmplat par a fi necontestabil mai valoroase decât ceea ce se întâmplă. Cum ar fi să se trezească cineva în mijlocul unui discurs puternic despre moralitate şi să rămână în linişte, dându-şi seama că de fapt, ceea ce afirmă se bazează numai pe experienţele trecute prin filtrul gândirii, şi nu are absolut nicio legătură cu momentul prezent. 

Momentele fericite sunt călduroase, desigur, însă sunt de asemenea mai uşor de acceptat şi de primit în lăcaşul propriu. Totuşi, oare cum influenţează un moment trecut negativ prezentul unui om neutru? 

Ei bine, pentru mine este cert că are o încărcătură mai ridicată decât momentul trecut pozitiv. Şi asta pentru că se creează un amalgam de sentimente confuze ce determină egoul să trăiască din nou şi din nou acelaşi scenariu, cu mici modificări care să amelioreze starea de rău. Gândeşte-te puţin. De câte ori ai reconsiderat întamplările trecute negative şi cât de mult le-ai modificat în aşa fel încât să pară corecte? Eu unul, de foarte multe ori! 

Procesul este simplu, nu-i complicat deloc! Începi prin a sta conectat la partea negativă şi reflectezi asupra-i până ce îţi creezi anumite conexiuni cu egoul: "Normal că şi eu i-am vorbit urât, dacă el s-a luat de Mine" 

Apoi, începe partea interesantă în care modifici complet greşeala trecută şi îţi atribui toată dreptatea: "Cum să nu mă enervez dacă mă contrazice, când e clar că eu Aveam dreptate!" Totul culminând cu o stare comodă şi cu un eu îngrăşat până la refuz. 

Într-un final, găsesc mereu aceeaşi concluzie acestui fenomen. Există o căldură arzătoare în momentele trecute, ce ne atrage către ea întotdeauna pentru se răci prin prezentul nostru. 

  

Constrângere

Într-un spaţiu locuit până la refuz de pietre ce se conştientizează pe ele însele, este inevitabil să se creeze constrângeri. Unde fiinţele apar, natura dispare şi odată cu ea orice sentiment curat al mediului. 
Să spunem că am evoluat sau am fost creaţi într-un loc verde, plin de arbori şi ploi calde de primăvară. Am fost puşi să ne testăm capacitatea de a rămâne în natură, fără a crea noi modalităţi de convieţuire. 
Până la un moment dat, totul funcţiona propice şi tot omul era fericit de posibilităţile oferite de mamă. 
Asta până când un copil a început să îşi dorească mai mult decât prezentul, şi a început să strige şi să construiască în minte milioane de clădiri de sticlă. 
Oamenii, firi adaptabile, i-au ascultat atenţi glasul micuţului copil-Pământ şi au început să gândească peste ei. Au pornit grăbiţi pe un drum rece şi industrial, arzând etapele ce abia urmau în viaţa lor. S-au cunoscut repede între ei, şi-au format prietenii vremelnice şi curând au înfăptuit imposibilul. 
Prin forţele proprii, umane până la Dumnezeu, au învins o eră a tradiţiei şi a conservării prin implementarea unor noi sisteme sociale, anume capitalist e. Eliminând spiritul de acasă, trebuia să existe o suplimentare a acestuia şi încă una pe măsură. 
Fiinţele înzestrate cu raţiune obiectivă eficace au stat decenii, veacuri sau milioane de ani să reflecteze şi...Într-un final au găsit leacul vindecării de tradiţie. Mecanicul! Industria! Fabrica! O nouă lumină a călcat în casa noii ordini.  

20 de ani de suferinţă.

Este un cadou să trăieşti şi ştii şi tu acest lucru! Dar mai ştii şi că este un cadou atât de special încât te consumă până ce te aduce în pragul de a nu te mai recunoaşte în absolut nimic. Familia nu mai este aceeaşi, s-a îndepărtat de tine şi nu te mai ascultă cu adevărat. Prietenii pe care credeai că îi poţi păstra pentru sufletul tău au plecat şi ei, lăsându-te într-o mizerie prin care nu mai vrei să răzbaţi. Îmi amintesc de parcă a fost ieri, cum lucrai pentru prietenii din virtual, creându-le artă preţioasă pentru un preţ infim. Îţi puteam vedea sinceritatea, pe care o transmiteai celorlalţi, şi mie implicit. Tu le arătai un suflet rătăcit şi sincer iar ei înţelegeau minciună şi păcat din acest lucru, fără a observa măcar o picătură din stăruinţa ta faţă de ei. 

Ştiu că eşti departe în momentul ăsta, dar cine mai este aproape până la urmă? Cine mai este aproape de tine cea adevărată în acest moment? Este absurd! Cum să fie altcineva aproape când nici măcar tu însuţi nu ştii pe unde te-ai pierdut. 

Poate ai reuşit să te pierzi de multe ori, dar te-ai regăsit cu ajutorul materialelor din jurul tău. Aceste materiale sunt acele lucruri care au pretins că sunt lângă tine pentru ceea ce reprezinţi. Şi le numesc aşa pentru că nu-mi amintesc şi nu merită o altă denumire decât aceasta. Sunt pure unelte care au ajutat poate la clădirea ta, sau au dezmembrat şi ultimul şurub ce-ţi mai stabiliza spiritul. 

Timpul a fost în ajutorul tău sau a reuşit să creeze o variantă a ta de care nu mai ştii ce să crezi? Oare ai putut să descătuşezi acea fată captivă despre care obişnuiai să scrii? În locul pe care îl numeai acasă la un moment dat, acolo ţi-au rămas ultimele rămăşiţe de uman şi le văd, şi nu-mi pot convinge ochii să accepte ceea ce scrie printre acele rânduri. 

În legătură cu tine încă exist şi n-o să plec nicăieri pentru că tu exişti într-un loc pe care doar noi doi îl putem anticipa. Chiar dacă pupilele îţi sunt deja negre, o să reuşesc să te întrezăresc întotdeauna printre miile de conversaţii nocturne, din care nici măcar noi doi nu mai înţelegem o boabă. 

O lectură de la tine îmi umblă neîncetat prin minte. Este din acea zi ploioasă în care te-am speriat puţin printr-o atingere minusculă. Cum ai putut să tresari în acel moment aşa de tare numai tu ştii. Şi, din nou, ce puteai vedea tu atunci numai tu încă ştii. Mai mult, fiecare detaliu îţi era atunci aşa de clar încât puteai vizualiza lucruri incredibile. De la picăturile de ploaie stricate de paşii oamenilor deranjaţi de apă, până la umbrela loială ce îţi servea drept bun amic în lupta cu vorbele urâte aruncate în stânga şi-n dreapta. 

În acest ultim paragraf al scrierii mele înspre Silvia, oricine ar fi ea acum, vreau să menţionez acele lucruri pe care le-am putut eu învăţa prin tine! 

Tu ai reuşit să îmi arăţi ce înseamnă să vezi în ansamblul acestei realităţi. Adică nu m-ai determinat, ci mi-ai arătat ceea ce vezi tu şi m-ai convins să mă îndrăgostesc de o lume diferită de a celorlalţi, una în care nu mai eram nevoit să-mi car acele măşti grele. Niciodată nu ai vrut să fiu aşa cum am reuşit eu, prin propriile decizii, să devin în acest moment. Tot ce cred eu că ai vrut tu de la mine este să găsesc pe cineva sau ceva care să mă facă fericit. Şi am găsit. Oh, nici nu mi-ar ajunge o singură noapte să-ţi spun ce am descoperit pe parcursul acestor doi ani. 

Cu ajutorul tău, am combinat o coală şi un instrument de scris. Datorită scrierilor tale din acele vremuri, eu am reuşit să mă autoconving de această artă. Am acţionat fără prea multe gânduri şi te-am scris în acele momente pe tine, pentru prima dată. Încă din acea zi a trecutului, nu m-am putut desprinde de această artă decât pentru perioade foarte scurte de timp. De atunci, tot procesul acesta de trezire a început să mă absoarbă perpetuu şi mi-a oferit atâtea beneficii încât nu le pot ţine numărul. 

Cel de-al treilea concept pe care l-am înţeles prin tine a fost muzica. Nu ştiu dacă a fost ceva care să îmi explice efectiv muzica mai bine decât existenţa ta. Şi nu cred că s-a întâmplat să pot înţelege în aşa fel muzica până ce te-am cunoscut pe tine în instrumentele acesteia. 

Vreau să închei prin a-ţi lăsa tăcere. O liniştită şi obscură tăcere pentru că de la tine ştiu, de asemenea, că oamenii şi cuvintele acestora sunt nesemnificative pentru adevăratele simţăminte a acestei lumi. 

                                                                                         Icar