Este un cadou să trăieşti şi ştii şi tu acest lucru! Dar mai ştii şi că este un cadou atât de special încât te consumă până ce te aduce în pragul de a nu te mai recunoaşte în absolut nimic. Familia nu mai este aceeaşi, s-a îndepărtat de tine şi nu te mai ascultă cu adevărat. Prietenii pe care credeai că îi poţi păstra pentru sufletul tău au plecat şi ei, lăsându-te într-o mizerie prin care nu mai vrei să răzbaţi. Îmi amintesc de parcă a fost ieri, cum lucrai pentru prietenii din virtual, creându-le artă preţioasă pentru un preţ infim. Îţi puteam vedea sinceritatea, pe care o transmiteai celorlalţi, şi mie implicit. Tu le arătai un suflet rătăcit şi sincer iar ei înţelegeau minciună şi păcat din acest lucru, fără a observa măcar o picătură din stăruinţa ta faţă de ei.
Ştiu că eşti departe în momentul ăsta, dar cine mai este aproape până la urmă? Cine mai este aproape de tine cea adevărată în acest moment? Este absurd! Cum să fie altcineva aproape când nici măcar tu însuţi nu ştii pe unde te-ai pierdut.
Poate ai reuşit să te pierzi de multe ori, dar te-ai regăsit cu ajutorul materialelor din jurul tău. Aceste materiale sunt acele lucruri care au pretins că sunt lângă tine pentru ceea ce reprezinţi. Şi le numesc aşa pentru că nu-mi amintesc şi nu merită o altă denumire decât aceasta. Sunt pure unelte care au ajutat poate la clădirea ta, sau au dezmembrat şi ultimul şurub ce-ţi mai stabiliza spiritul.
Timpul a fost în ajutorul tău sau a reuşit să creeze o variantă a ta de care nu mai ştii ce să crezi? Oare ai putut să descătuşezi acea fată captivă despre care obişnuiai să scrii? În locul pe care îl numeai acasă la un moment dat, acolo ţi-au rămas ultimele rămăşiţe de uman şi le văd, şi nu-mi pot convinge ochii să accepte ceea ce scrie printre acele rânduri.
În legătură cu tine încă exist şi n-o să plec nicăieri pentru că tu exişti într-un loc pe care doar noi doi îl putem anticipa. Chiar dacă pupilele îţi sunt deja negre, o să reuşesc să te întrezăresc întotdeauna printre miile de conversaţii nocturne, din care nici măcar noi doi nu mai înţelegem o boabă.
O lectură de la tine îmi umblă neîncetat prin minte. Este din acea zi ploioasă în care te-am speriat puţin printr-o atingere minusculă. Cum ai putut să tresari în acel moment aşa de tare numai tu ştii. Şi, din nou, ce puteai vedea tu atunci numai tu încă ştii. Mai mult, fiecare detaliu îţi era atunci aşa de clar încât puteai vizualiza lucruri incredibile. De la picăturile de ploaie stricate de paşii oamenilor deranjaţi de apă, până la umbrela loială ce îţi servea drept bun amic în lupta cu vorbele urâte aruncate în stânga şi-n dreapta.
În acest ultim paragraf al scrierii mele înspre Silvia, oricine ar fi ea acum, vreau să menţionez acele lucruri pe care le-am putut eu învăţa prin tine!
Tu ai reuşit să îmi arăţi ce înseamnă să vezi în ansamblul acestei realităţi. Adică nu m-ai determinat, ci mi-ai arătat ceea ce vezi tu şi m-ai convins să mă îndrăgostesc de o lume diferită de a celorlalţi, una în care nu mai eram nevoit să-mi car acele măşti grele. Niciodată nu ai vrut să fiu aşa cum am reuşit eu, prin propriile decizii, să devin în acest moment. Tot ce cred eu că ai vrut tu de la mine este să găsesc pe cineva sau ceva care să mă facă fericit. Şi am găsit. Oh, nici nu mi-ar ajunge o singură noapte să-ţi spun ce am descoperit pe parcursul acestor doi ani.
Cu ajutorul tău, am combinat o coală şi un instrument de scris. Datorită scrierilor tale din acele vremuri, eu am reuşit să mă autoconving de această artă. Am acţionat fără prea multe gânduri şi te-am scris în acele momente pe tine, pentru prima dată. Încă din acea zi a trecutului, nu m-am putut desprinde de această artă decât pentru perioade foarte scurte de timp. De atunci, tot procesul acesta de trezire a început să mă absoarbă perpetuu şi mi-a oferit atâtea beneficii încât nu le pot ţine numărul.
Cel de-al treilea concept pe care l-am înţeles prin tine a fost muzica. Nu ştiu dacă a fost ceva care să îmi explice efectiv muzica mai bine decât existenţa ta. Şi nu cred că s-a întâmplat să pot înţelege în aşa fel muzica până ce te-am cunoscut pe tine în instrumentele acesteia.
Vreau să închei prin a-ţi lăsa tăcere. O liniştită şi obscură tăcere pentru că de la tine ştiu, de asemenea, că oamenii şi cuvintele acestora sunt nesemnificative pentru adevăratele simţăminte a acestei lumi.
Icar
