Această combinaţie de litere înseamnă viaţă pură, nepătată şi plină de exaltare. El este prietenul pe care l-am descoperit de puţin timp şi de care nu mă mai pot despărţi vreodată.
Îi scriu numele în acest moment pentru a citi el însuşi atunci când momentul lui va sosi. Şi va sosi, mai repede decât îşi poate imagina un om, o mamă sau o rudă apropiată de-a lui.
În prezent există o diferenţă mare de vârstă între mine şi David. Anii variază de obicei într-o formă necunoscută şi bizară, însă în acest caz nu a fost nevoie de vreo potrivire de vârstă între entităţile noastre interioare. M-am apropiat de micuţul acesta ca şi cum aş fi înlesnit o prietenie matură, consumată de viaţă şi necondiţionată.
Titlul acestei scrieri nu este de prisos, pentru că sufletul descoprit se numeşte David. De spiritul lui incredibil m-am îndrăgostit atât de rapid, încât nu îmi vine să cred că existau momente în care mă ascundeam de el. Se întâmpla de nenumărate ori să mă viziteze, de cele mai multe ori duminica. Eu, o persoană tranzitivă continuu în acea perioadă, găseam apropierea lui destul de nepotrivită şi copilăroasă: "Trebuie să mă joc din nou cu David" -îmi ziceam în gând.
Acele momente se întâmplau des, iar pe mine mă storceau de orice formă de conştiinţă. Nu voiam decât să fiu lăsat în pace şi să-mi suport pubertatea, şi aşa atroce. S-au repetat aceste evenimente până într-un moment. Atunci când ceva s-a declanşat, iar eu am reuşit să-mi descopăr lumea prin ochii tuturor. Încă nu ştiu ce a fost, şi nici nu aş vrea să aflu! Ideea este că datorită acestui lucru am descoperit sufletul acestui copil.
Vara. Acest anotimp mă apropie pe mine cu un an mai aproape de bătrâneţe şi-mi oferă tot timpul ceva pe care să-l ţin minte. Ei bine, 2014 mi-a oferit apropierea de David şi de inteligenţa incredibilă pe care el o posedă. El este încă un copil, deşi nu i se potriveşte deloc acel cuvânt. Încă din momentul în care l-am descoperit mi-am dat seama că există o tristeţe matură în el, combinată cu inocenţa specifică vârstei. David se joacă prin viaţă încă, descoperă, învaţă şi află despre spaţiul în care trăieşte.
Deşi nu îmi este aproape, îl am întotdeauna lângă mine. De asta am spus că l-am descoperit. Am vorbit cu el, m-am lăsat purtat de jocurile fiinţei lui şi l-am imprimat în mine pentru a-l vedea atunci când mi se mai face dor. Proiecţiile mentale despre el sunt în acea vară, şi în altele. Tot ce am trăit cu el mă face să îl iubesc şi să nu îi dau voie să plece.
Fie că se va afla în Franţa tot restul vieţii, sau că va ajunge să revoluţioneze în vreun fel această lume, eu voi fi cu el şi-l voi împinge de la spate pentru a-i oferi curaj timidităţii pe care o va purta. Îmi doresc să citească asta când va îmbătrâni suficient încât să înţeleagă de ce îl scriu aici, şi ce reuşeşte să producă el prin simpla sa existenţă.
Mi-e dor de tine, piticule!
