Câteodată rămân orb şi nu văd nimic din ce se întâmplă. Este straniu şi nu pot înţelege deloc ce-i lângă mine pentru că nu pot desluşi semnificaţiile. Exact ca şi cum merg pe stradă apăsat de nefiinţă. Trăiesc fără să o fac cu adevărat şi văd asta. Dacă nu observi, cum nu observ nici eu de multe ori, e mai bine bineînţeles. Însă, atunci când te trezeşti deja trecut prin ziua abia începută, ştii că n-ai cum să te mai scoli.
Sunt un om care este măcinat de dorinţă şi de o tristeţe doritoare. Poate cea mai ameninţătoare tipologie de om. Dar este în celulele mele. Nu pot îndepărta asta nici de-aş încerca...
Aş vrea să plec de multe ori de aici şi niciodată nu plec. M-aş duce să mă plimb pe fire de memorie tresărite din nimic. Măcar un fir din milioanele pe care le am să îmi vină şi să mă lase să mă agăţ până mă pierd. Să fie unul ca o liană? Da!
Să fiu eu luat de o liană cuprinzătoare ca să nu mă opresc doar la un gând al trecutului ci să ajung într-un vis. O să atârn necontenit în fantasmele ironice ale plăsmuirilor de-o secundă. Încăpăţânat, o să rămân doar acolo pentru că m-am indignat de trăirea aievea. Şi-o să mă caţăr cât mai sus pe liana de la o amintire către un vis, direct până la obscuritatea morţii. Când ajung atât de sus deja simt regretul pornirii. Ştiind de nostalgia ce mă încearcă, deja mă văd plângând într-un colţ al morţii, dorindu-mi din nou viaţa. Cu liana legănându-se lângă mine în stânga şi-n dreapta, eu plâng lacrimile cu amintirea, visul şi moartea prin care m-am căţărat doritor.
Nu e nimic mai ambiguu decât sentimentul omului când rămâne singur sau când se găseşte singur între ceilalţi. Stând singur, eu am murit de nenumărate ori şi acum momentul morţii pare o fobie copilărească.
