O fată cu părul roşu m-a urmărit astăzi. În simplitatea ei, a reuşit să mă facă să o iau pe câmpii şi să mor de emoţii. Emoţii care nu aveau unde să meargă pentru că erau toate îndreptate către ea, însă ea nu le primea. A fost o adevărată poveste cu final tragic pentru că nu i-am vorbit, şi e şi mai urât în caz că ea chiar şi-ar fi dorit acest lucru. Semnele au fost acolo. A fost aproape de mine şi când se apropia din ce în ce mai mult, am fugit de acolo aşa cum fuge un copil speriat. De ce s-a întâmplat asta? Nu îmi pot răspunde la acest lucru.
Cum de am plecat din acel loc, ea fiind fix lângă mine, parcă aşteptând să merg la ea şi să îi vorbesc. Sau poate ea nu îşi dorea, însă eu da. Cu toate că nu am reuşit să-mi înfrâng demonii şi să ies din întunericul care mă făcea să acţionez neobişnuit, ştiu că voiam mult să leg măcar o scurtă conversaţie cu ea. De exemplu, cum ţi s-a părut cursul? Ţi-a plăcut dezbaterea? Ar fi fost atât de simplu dacă nu fugeam ca un copil.
În final, după
asta s-a încheiat şi am plecat învins coborând cele trei etaje, am ieşit în
afara clădirii purtându-mi inima grea până în staţia de autobuz. Cu gândurile
autocritice duduindu-mi în minte mergeam grăbit parcă înspre un loc liniştit
care să mă adăpostească de răutatea ce se afla în mintea mea.
Oana, fata cu
părul roşu mă urmărea. Mă urmărea? Nu am cum să ştiu asta. Pot să presupun că
da sau că nu, restul rămâne în final necunoscut. Cu toate astea, ceea ce este
limpede e următorul fapt: Ca într-un vis ea era peste tot. Nu o puteam vedea
decât pe ea oriunde mă duceam. Psihic, dar şi în realitatea din jur. Ea era pe
strada alăturată, traversând parcă nervoasă trecerea de pietoni. În spatele
minţii mele o auzeam cum mă certa pentru faptul că am plecat de acolo cu coada
între picioare, nespunându-i nici un cuvânt.
Aşadar, am
văzut-o cum am spus pe cealaltă stradă, mergând într-o direcţie diferită de a
mea. Am presupus deci, că va pleca şi nu o voi mai vedea până data viitoare. Ei
bine, nu. Am zărit-o apoi din nou şi din nou. Înainte să ne despărţim
definitiv, fiecare pe drumul său, a fost un moment în care a venit spre mine
tot la fel de grăbită, parcă nervoasă, şi mi-a făcut un semn din mână. Am făcut acelaşi semn şi am salutat-o amar.
Ea cu un surâs m-a salutat înapoi şi a spus că fuge să prindă autobuzul ce abia
se odihnea în staţie.
Abia i-am auzit vocea plăpândă când a spus toate astea, timp de nici un minut. Frica şi emoţiile mele erau mult mai răsunătoare decât vocea ei deloc sonoră. Până când o voi revedea, timpul va aşterne din nou o ceaţă subţire în ceea ce o priveşte. Fata cu părul roşu care mi-a inundat mintea (...)
