Sunt eu, Omul, şi vreau lucrurile simple, însă frământate într-un aluat complicat ca să pot să sufăr şi astfel, să fiu mai târziu fericit! Să îmi dai replicile pe care le aştept, iar dacă nu, să mă laşi să te conving că tu eşti cel capturat de orgoliu, şi nu eu. Pe mine să mă laşi să-ţi spun la sfârşit vorbele care să îţi ajungă până în vene, să te doară, că nu vrei să fii cum îmi impun eu că trebuie (...)
Eu? O să recunosc că greşesc. Bineînţeles! Îmi recunosc vina într-o secundă cât tu nici nu percepi pentru ce mi-am cerut iertare. Mai apoi, când tu te înmoi în final, eu să ţin minte şi să aduc la următoarea ceartă în discuţie modul în care eu, nobil, mi-am recunoscut egoul, iar tu, ca un nătâng mâncat de încăpăţânare, te-ai lăsat din nou dominat de eul tău fals. Te privesc cu paşi consistenţi de falsitate dinainte, ca tu să nu reuşeşti măcar să-ţi cristalizezi gândul prin care să-mi răspunzi! Chiar dacă găseşti portiţa şi-mi vezi sufletul plin de amărăciune, îl închid cu nobleţe lipsită de falsitate. Tu n-ai cum să vezi cât de mişeleşte lucrez eu şi nu vei zări niciodată!
În primul rând, tu eşti moale! Nu poţi să mă învingi din cauza faptului că oricât ai striga, emoţia te roade pe dinăuntru! În seara asta, când ai susţinut că eu mă ofensez la orice cuvânt de-al tău, a fost suficient să-ţi ating coarda emoţională cu o singură articulaţie verbală şi ai şi plecat din încăpere. Am simţit cum ai vibrat de supărare atunci când ai închis uşor uşa. Eu, de asemenea, m-am simţit tristă, aşa că mi-am lăsat mantia neagră din mine să mă acopere. Nu te-am putut lăsa să o vezi pe ea cea reală. O acopăr de fiecare dată, aşa cum faci şi tu cu fiinţa ta! Numai că, tu spre deosebire de mine, te sensibilizezi mai repede.
Aşadar, eu Omul, vreau puţin şi după ce îl am, o să încep să strâng până fac mult. Dacă sunt la un capăt şi îmi place, o să trec de partea cealaltă. Trăiesc şi totuşi mor neîncetat, zâmbesc şi de fapt plâng de durere, urăsc şi sufăr ca mai târziu să iubesc, ca să plâng din nou din cauza acestui blestem.
Îmi este indispensabil eul fals. N-am cum să trăiesc fără să posed prin mine toate lucrurile. Avându-le devin toate şi aşa, mă torturez când mă pierd dintrunul dintre acestea. Cum spuneam la început, eu sunt mai puternic şi pot să-mi domin fiinţa mai bine decât tine. A mea este mai uşor de manipulat şi acceptă să mă lase să preiau controlul. A ta se învinovăţeşte şi plânge în ea de fiecare dată, nelăsându-te nici măcar să îi vorbeşti.
P.S: Atunci când doi oameni se ceartă, fiecare strigă pentru a ajunge unul la inima celuilalt.
