Ceasornicarul și inima

Aici vorbim despre condiția specială a unui băiețel, născut într-un mod ce până atunci nu se mai văzuse. Inima lui, mașinăria ce îi pompa sângele în fiecare punct al corpului a fost construită altfel decât a celorlalți. 

Încă de când acesta a împlinit cinci ani a fost educat minuțios de către mama sa, și nu a fost lăsat să simtă energii necunoscute. Nici n-avea cum! Organul principal ce îl ținea în viață nu-i permitea să ajungă în acele locuri străine ce îi deranjau orologiul. 

Mama sa se înspăimânta teribil numai la gândul că scumpul ei prunc ar putea vreodată să se confrunte cu palpitațiile sentimentelor. Îl voia întotdeauna departe de încolăcirea iubirii, ce îl pândea la orișice colțișor al orașului. Se gândea: "Ce se face el cu toate aceste tumori psihice pe care le au toți oamenii. Cum va trăi el, cu biata lui inimă stricată, în lumea lor plină de pericole și tensiuni biologice." 

Plină de griji era mama băiatului și nu știa ce avea să se întâmple. Nici că voia să afle! Însă, băiatul ei încet creștea, în fiecare an se înălța și odată cu el și întrebările  îi năzăreau în psihic. Ba chiar începu a le spune mamei din ce în ce mai des, așa curiozitatea suindu-se până în creștetul capului. 

"Mamă! Dar spune-mi, de ce nu mă lași să merg și eu cu ceilalți oameni de afară? Trebuie să aștept mereu să mergem amândoi în oraș și ceilalți copii stau împreună și râd în voie. Eu de ce am inima asta?" 

Acest întreg univers în care sărmana mamă speriată l-a aruncat pe fiul ei cu-o inimă fragilă nu este oare doar o utopie impusă? Dacă cumva suferința mamei a devenit expresia lumii în care propriul ei fiu a trebuit să trăiască. Ce orologiu, care ceasornicar? Nu a existat nimic altceva decât dragostea posesivă și terifiată a mamei (...) 

Ea a devenit ceasornicarul ce nu i-a oferit șansa fiului de a trăi printre blestemații aceia de oameni. Și până la urmă, ce râs și ce veselie copile? Ei nu te vor acolo decât pentru propriul lor festin! Pentru a-ți vlăgui întregul spirit și pentru-ați frânge inima ta fragilă. Mama nu s-a gândit nicio clipă la minciună sau la înșelătorie, nici vorbă! Tot ce a vrut ea a fost ca stricăciunile și infecția din oameni să nu ajungă la inima lui atât de sensibilă. 

Tabloul XXIII: Reîntoarcere în ciclul concentric

Este așa de asemănător încât nu îmi pot crede ochilor că revăd acest lucru la nesfârșit! Se întâmplă același scenariu straniu, din nou și din nou, fără ca nimeni să-mi spună ce dracului se petrece. Dacă mi-am pierdut eu într-un final mințile sau dacă îmi revin pasaje din trecutul pe care nu îl mai zăresc... 

Cât este ora? Am rămas tânăr sau încă mă chinui să găsesc un plan de a-mi salva ultima picătură de viață? Ea unde a rămas? Ultima dată mi-a promis că vom îmbătrâni împreună, iar când vom fi aruncați într-un azil murdar, încă mă va iubi fără ca nimeni să știe (...) 

Poate că iar am stat până târziu și am adormit în fața unui ecran rece. Știu bine că asta îmi provoacă coșmaruri teribile, dar cu toate astea, încă mi se întâmplă periodic să mai ațipesc așa. Se poate să fi lăsat ușa aceea deschisă, și așa să se fi infiltrat anumite frici în psihicul meu somnolent. Mai mult, s-or fi răstălmăcit acolo cu toate regretele și decepțiile mele, creându-se un calvar demn de psihanaliză. 

Cred că în final m-am întors într-o secvență confortabilă a trecutului meu interpretat și m-am așezat liniștit să privesc iarăși prima catastrofă. Mă privesc eu, stând liniștit pe o pătură moale, pe mine și pe ea în prima iarnă a vieții noastre. Nu eram decât niște muguri înghețați ce abia așteptau să înflorească maiestuos la venirea Soarelui. Ne îmbrățișam strâns și încleștat, în așa fel încât nici-un taifun să nu ne poată despărți vreodată! Eram amândoi de neînduplecat și Universul ne stătea la picioare. Puteam face absolut tot ce ne doream în acel prezent. 

Numai că...ceva ne-a furat avântul și ne-a secătuit de viață. Nu este povestea aceea cu final fericit, copii! Aici este reamintirea suferinței și catastrofei ce s-a năvălit peste spiritul a doi copii friguroși, ce nu voiau decât o șansă de a evolua împreună...

Așadar, din această cauză revin eu în proiecții ce mă poartă într-un cerc infinit. Pentru recunoștință față de moment și pentru iubirea față de ea, mereu rămasă aceeași.