Copil nou-născut.

Mi se pare atât de frustrant faptul că nu mai ştiu despre ce să scriu, cum să încep şi în ce fel să închei. Obişnuiam să mă pricep la asta, sau măcar reuşisem să mă autoconving că mă pricep la asta. Mă străduiesc de ceva timp să îmi fac curaj să încerc să scriu. Deci nu să scriu, ci să deschid o poveste măcar. A fost odată ca niciodată.  

Asta e ceea ce se poate numi criza de inspiraţie a autorului. Pentru că da, dacă îţi vine să crezi mă consider şi autor (...) Ştie toată lumea că speranţa este cel mai greu animal de ucis, nu? Oricum, iată-mă scriind acum despre faptul că nu am mai reuşit să mă scriu de o bună bucată de timp. 

Nici nu îmi dau seama cât anume a trecut, cred că mai mult de jumătate de an. Şi asta chiar înseamnă mult pentru că e vorba de blog. Nu am pretenţii aici să înşir telenovelele lumii sau cele personale, ci doar să mă aşez într-un text. Tot de la un scriitor bun român am auzit că simplul exerciţiu de a scrie te linişteşte şi calmează spiritual, ajutându-te să îţi îmbunătăţeşti şi lexicul.

Acum, nu spun că nu am avut momente când puteam să scriu ceva interesant, dar le-am depăşit. Le-am trăit şi atât. De obicei, îmi place să las după mine multe momente şi să le am notate ca să mă întorc mai târziu la ele. Asta îti stârneşte stări nenumărate. 

Ştiind că nu e nimeni care să-mi aprecieze munca, motivaţia mea de a scrie a scăzut. Ăsta poate fi unul dintre motivele principale pentru care am ales să nu mai scriu. Oricât îmi spun, oricât îţi spui că nu contează, că tu îti ştii opera, că te împlineşte, nu merge fără susţinere. Feedback-ul şi ce cred oamenii este important şi asta te creează ca autor. 

Cum evoluezi dacă nimeni nu îţi spune când ai greşit, şi cum te bucuri când nu îţi spune nimeni bravo? E dificil. Dacă eşti în faza asta, e totul bine. O să îţi treacă într-un an, doi sau maximum trei. 

Drept încheiere nu am nimic să spun. Aşa că o să zâmbesc, o să fiu mândru că am reuşit şi adorm. E târziu şi drumul spre casă e îndepărtat. 

Oricât de mult mă apropii, imaginea pe care o caut, senzaţia puternică din corp, se depărtează de mine şi nu mă lasă s-o aflu. 

 

da, ştiu, n-are nicio treabă poza. vizitează muzeul satului Dimitrie Gusti. (promovare, daţi-mi bani. )

Bulgarian girl

Îmi amintesc asta acum, într-o seară plictisită, stând întâmplător pe o bancă de-a lungul unui bulevard bucureştean. Oare de ce aici şi acum, o amintire pierdută, deşi nu foarte îndepărtată. Era cu 5 ani în urmă şi se întâmpla la doar câtiva kilometrii de unde mă aflu acum. 

Era o fată din Bulgaria. O cunoscusem printr-un schimb de elevi de la clubul de muzică al oraşului. Eu, doar un copil într-un liceu mediocru cu o viaţă nu prea colorată, se întâmpla să-mi placă muzica şi să iau lecţii de canto. Ea, de asemenea o puştoaică ce încă era în liceu şi în plus, lua lecţii de dans. 

Cumva, lucrurile se potriveau bine pentru că aveam o legătură în artă. Ea dansa, iar eu cântam. Niciodată unul altuia. Distanţa lăsată de Dunăre ne ţinea departe de posibilitatăţile unui cuplu normal. Cu toate acestea, internetul elimina acea distanţă. Comunicarea, în engleză, neavând noi doi o altă limbă comună, ne ajuta să creăm o poveste. Pentru mine cel puţin, a fost o primă poveste în care am pierdut o fată. Pentru ea, nu ştiu ce a fost. Nu am întrebat-o niciodată şi nici n-o voi face.  

Îmi spunea că mă iubeşte zilnic în scris şi eu credeam, aşa că îi spuneam la fel. La 15 şi 17 ani normal că simţeam acele sentimente din plin, fie ele transmise dintr-o ţară în alta. 

Putea fi ceva frumos dacă nu stricam totul. Eu ,ea, amândoi sau distanţa. Sau toate aceste lucruri au dus la separarea noastră. Ştiu doar că în acele momente tot ce simţeam era adevărat şi pur. A fost prima dată când am simţit o nostalgie şi o emoţie puternică în piept. Nu ştiam ce să fac cu ea aşa că am lăsat-o să se stingă de la sine. Relaţia era instabilă şi poate în subconştientul meu ştiam acest lucru dar era mult prea devreme să-l accept. 

Săptămâna asta am revăzut experienţele din viaţa mea din acel moment. În 2013. Când am fost în Bulgaria, peste Dunăre. Mai exact în Tutrakan. Nu ştiu de ce, e foarte înceţoşată amintirea asta şi o lăsasem să putrezească într-un loc al minţii mele. 
În orice caz, ştiu că bucuria mea la plecarea în afara graniţelor ţării era incomensurabilă. Am trăit acolo experienţe care acum sunt deja amintiri, deşi nu pot spune că au trecut atât de mulţi ani de atunci. 

În final dansul bulgăresc, fata de care îmi plăcea, mâncarea tradiţională, prieteniile pe care le legasem, spectacolul din acea sală mare şi rece. Toate piesele astea formează o parte din mine care mă defineşte până astăzi. 

Filtrul spre copilărie - Naruto

 Dacă scriu numele acelei animaţii, scriu numele copilăriei şi adolescenţei mele. În acel cuvânt am crescut, cu acel cuvânt am crescut şi încă o fac chiar şi acum. Numai că, dacă eu ascult genericul acestei opere, şi o s-o numesc aşa pentru mine, nu mă pot opri din zâmbit pentru că mă duc cu totul în timpul acela când abia aşteptam ora 8 seara. 

  Cuvântul care încadrează toate aceste sentimente este cu siguranţă nostagia. Sunt momente şi sentimente acolo, prin intermediul cărora pot să simt din nou încă puţin acea vârstă. Nu este o singură stare ci un amalgam de gânduri, senzaţii, rezonanţe, muzici, imagini, cuvinte. Sunt elementele care alcătuiesc cadrul complet pentru a îmi crea maşina timpului. 

  Nu cred că îmi place atât de mult acestă creaţie animată. Ea îmi oferă doar instrumentul necesar pentru a simţi din nou acea căldură pierdută a copilăriei. Aşa se întâmplă nostalgia, ai nevoie de mijloace prin care să te duci înapoi, şi prin ele să mai simţi din nou vremurile. 

   O persoană care a copilărit în anii '70 va spune că imaginile pe care el le vedea atunci erau cele mai calitative. Filmele, muzica şi cărţile de atunci erau "altfel" şi acum toate sunt doar nişte prostii. Ceea ce aş înţelege eu de aici este că acea copilărie din anul 1970 a fost un moment special pentru persoana noastră şi nu poate uita niciodată. De aceea, ce este acum nu mai e "ca înainte", nu mai este "cum era înainte". 

    Eu, o persoană care a copilărit în anii 2000 o să îmi folosesc toate armele verbale ca să apăr această animaţie, pentru că aceasta semnifică viaţa mea de atunci. Este perioada când eu creşteam, când eu mă jucam, când eu visam etc. Nu este posibil ca cineva să poată nega asta în niciun fel, judecând conţinutul acelui desen. În acel conţinut este absorbită copilăria mea, acolo pot vedea ca printr-un binoclu toate sentimentele mele. 

   Naruto, această animaţie japoneză importată şi la noi în ţară în anii 2000 a reuşit să mă lipească de ea şi să mă poarte până în ziua de astăzi. Cu atât mai mult, dacă şi la 20 de ani privesc acele imagini, nimeni nu le poate deconsidera puritatea. În ele chiar se află emoţii şi speranţe de copil.