Zeii încă ne privesc şi aranjează totul în taină, în aşa fel încât nu putem dibui nicio frântură din planul sorţilor. Ne este dat să ne mulăm conform deciziilor măreţe, nepământene. Fie că este Universul sau ideile acestuia, noi doi rămânem indecişi în ultimă instanţă şi continuu suferinzi. Tu experimentezi dorul acerb, patologic, ce nu îţi dă pace nici măcar în orele nopţii. Eu trăiesc confuzia totală, ruperea de orice fel de lume exterioară. Iar amândoi, într-o combinaţie grandioasă, formăm viaţa omenească. Dorul, durerea faţă de cel pierdut şi confuzia ce depăşeşte condiţia umană ar putea fi aluatul primului om de pe Pământ. Primului nostru om de pe Pământ...
Gândeşte-te numai la conceptul unui copil născut din lacrimile unei mame ce e bolnavă de dor. Sau fiul unui tată torturat de realitatea zdrobitoare în care este nevoit să trăiască.
Copilul nostru nenăscut poate privi în tăcere toate aceste lucruri. Acest lanţ de întâmplări ce ne depărtează împreunarea îl fac să se irite şi o lacrimă i se scurge, înroşită, pe obrazul stacojiu. Noi doi, despărţirea noastră de acum creează acest lucru. Intuiesc asta, ştiu asta şi mă doare să-mi ştiu copilul trist.
Să simt acest lucru este departe de orice raţionament pământean. Aşa cum este orice amănunt ce uneşte oamenii, aşa ştiu acest lucru şi îl simt până în măduva oaselor. Fiul nostru nu este fericit, noi nu suntem acolo să-l facem să existe şi ceasul este stricat de ani buni.
Avem o iarnă, îmbrăţişări respinse, ploi magice şi un autobuz roşu. Viaţa s-a trăit în faţa ochilor noştri şi am rămas noi netrăiţi pentru că existam doar în noi. Din lacrimile tale s-a născut, Selene! Ai adus pe lume un copil nenăscut şi acesta mi s-a arătat mie plângând. Acum eu plâng şi s-ar putea să-l încarnez şi el să existe, omorând tot ce însemnăm noi.
De-ai veni tu şi l-ai opri, înainte să nimicească tot pământul. L-ar spulbera într-o clipită pentru că ar fi creat din lacrimi de dor şi lacrimi de furie. Fiul nostru şi nimicitorul lumii, Selene (...)
