Prin vizita grăbită din această după-amiază am putut vedea un contrast curios ce mi-a revenit în minte chiar acum, pe seară...
Am fost într-un sat mic să-mi vizitez familia în acest sfârşit de săptămână. M-am deconectat rapid de energia oraşului şi am pornit înspre liniştea oferită de rural. Am vrut să mă las condus de energiile calme ale naturii şi să îmi relaxez măcar pentru două zile mintea încercanată. Mă gândeam eu, înainte să pornesc la drum, că voi putea să citesc în tihnă şi să-mi pun ordine în gândurile mult prea amestecate. Credeam că voi avea parte de căldura specifică locului, că voi fi îmbrăţişat de culorile reci ale pomilor.
Ei bine, nu. Nu s-a întâmplat deloc în acest fel şi ca de obicei mi s-a arătat că nu se întâmplă nicioată aşa cum îţi doreşti tu pentru tine. Totul se tranformă într-o experienţă care nici măcar nu îţi trecuse înainte prin minte. Se malformează rapid până la capătul celălalt al proiectului tău mental şi te lasă într-un derizoriu aparent pe care tu se presupune că trebuie să-l gestionezi.
Pe scurt, s-a întâmplat cam aşa. Am ajuns în aceeaşi casă după un drum lung şi amorţit. Am deschis multe uşi încă din momentul în care am păşit pe pragul acela vişiniu. Mi-am lăsat ghiozdanul îngreunat de cărţ şi alte obiecte aruncate şi m-am repezit fix înspre camera mea bătrână. Am contemplat imaginea acesteia pentru un scurt timp, îmi era dor de cum arăta...
Seara aceea sfârşindu-se rapid, m-am trezit deja într-o altă lume pe care deja o rătăcisem printre altele. M-au izbit straşnic energiile stătute ale locuinţei mele, în care mi-am petrecut maturizarea. Mi s-au înfăţişat brusc în faţa ochilor şi mi-au rostit cu un glas amar: "Unde credeai că fugi tu aşa de repede?"
Le-am primit din nou şi am lăsat-o aşa. Chiar nu aveam răbdarea necesară să îndur aceeaşi năpastă la nesfârşit. M-am conformat străin şi am terminat intervalul de timp mai îngreunat decât ghiozdanul meu negru. Am acceptat lacrimile disperate şi tensiunile ce mi-au atârnat de gât toată viaţa, neavând cum să spun nu.
Într-un fine, vizita mea acasă s-a terminat şi am fost surprins să mă găsesc pe drum înapoi. Mi-am luat bagajele mele îmbibate în cărţi necitite şi am pornit către bunica pentru o ultimă vizită.
Ei bine, acolo am putut vedea diferenţa între două universuri. Cel al oamenilor şi cel al bunicii mele. Erau două lumi complet distincte în care greutatea nu se asemăna de niciun fel. În primul rând, rezistenţa şi răbdarea mi-a răsărit imediat în minte pentru că în lumea bunicii mele, rezistenţa este singurul lucru de care speră să mai aibă parte măcar puţin. Mai mult, răbdarea fiindu-i indispensabilă în lupta cu o condiţie mentală a bunicului.
Un al doilea aspect este puterea. Din nou, două concepte care se află la poli opuşi dacă e să comparăm cu ce înseamnă pentru ceilalţi. Pentru aceştia poate înseamna prosperitate, energie, vlagă sau capital. În schimb, pentru bunica înseamnă răbdarea de a mai rezista încă o zi pentru a-şi bucura ochii de vizitele nepoţilor.
Şi ca să pot încheia şirul în număr impar, un al treilea concept al vieţii celor două idei este dragostea. Pentru noi, ceilalţi oameni, poate însemna afecţiunea aparentă între un băiat şi o fată. Ei bine, pentru bunica mea consumată înseamnă puterea de a mai crede în iubire, având în vedere că iubirea ei o înjură şi îi maltratează sănătatea.
Acestea fiind spuse, aşa s-a sfârşit pentru mine o vizită în minunatul loc pe care încă îl numesc acasă. Nu un sfârşit relaxant, paşnic şi călduros, însă unul în care am putut observa încă o dată cât de mult minţeau cei care spuneau că e frumos să fii mare. Oricum, nu este timp pentru că totul se mişcă şi suntem nevoiţi să ne mişcăm şi noi după Tot, chiar dacă ne îmbolnăveşte existenţă.
