2 persoane/ acelaşi om

Salut Daniel la 18 ani. Cum esti? 

Eu bine, stau la masa si iti scriu un mesaj important pe care e nevoie sa ti-l transmit acum. Este un privilegiu să poţi evolua, să te priveşti în faţă ca să poţi simţi palpabil schimbarea din viaţa ta. Nu este chiar nevoie să mă plâng de acum. Totusi, semnele sunt acolo şi corpul meu tânăr îmi arată că unele lucruri nu-s la locul lor sau se schimbă. În orice caz, nu de asta îţi scriu. 

În primul rând, ia-o uşor. În general, ar trebui s-o iei mai uşor pentru că atragi momente grele. Nu, ştiu că nu faci tu nimic. Ele se întâmplă dar tu le consumi. Opreşte-te! Abia eşti major şi ai înţeles faptul că viaţa poate fi foarte grea şi întunecată. Asta nu-i vina ta sau neapărat a celor din jur ci a...nu ştiu nici acum să-ţi spun a cui. Chestia e că nu contează. Nu te defineşte şi nu te consuma pentru lucruri care nu-s din cauza ta şi nu le-ai dorit tu. 

Ai avut ghinion să înveţi o lecţie mai devreme, însă depinde de tine dacă vrei să-l consideri ghinion sau lecţie învăţată. Acum crezi că-i ghinion, sigur. Consumi fiecare dramă, nici nu-i nevoie să se-ntâmple ceva cu tine direct. Un film, o vorbă aiurea sau o ceartă mică, totul este BOOM. Scenarii interioare: crime, sânge, omoruri, fanstasme suprarealiste. 

Acum eşti mai aşezat. Ştii mai bine ce vrei. Ai trecut prin experienţe...nici nu-ţi poţi imagina! Eşti independent şi locuieşti departe de trecut, de tot ce ştiai înainte. Asta înseamnă evoluţie. Acum mă trezesc devreme, beau o cafea şi încerc să fac ceva util cu timpul meu. Şi asta fac. De exemplu, acum îţi scriu ţie.

M-am pierdut pe drum şi uneori nu am idee ce voi face în viitor. Sunt conştient că lucrurile se aşază şi nu poţi controla un destin dacă îţi e dat. Trebuie să înveţi constant câte ceva. În ultima vreme am primit pumn după pumn şi acum îmi revin. Sincer sunt chiar invidios pe simplitatea din viaţa ta de atunci, când cele mai importante lucruri erau liceul şi prietena ta, prietenii şi familia. Vreau să spun că altceva nu se întâmpla şi nu erai singur, nu ştiai cum e să fii cu adevărat singur pentru că erai mereu înconjurat de oameni. Erai tu cel special. 

Acum ştii cum e să fii singur, ce înseamnă o tristeţe profundă şi cum să faci faţă, să te scuturi şi să te ridici victorios. Nu e un joc sau o glumă, nu-i confortabil şi doare. Însă atunci când eşti pregătit, poţi înfrunta orice! Ai avut o saptamana care a părut cât o lună. Tu, cel de la 18 ani eşti în siguranţă acasă şi nu simţi nicio teamă legată de viitor. Pur şi simplu e în mintea ta dar nu e o frică, ci doar un gând depărtat. Viaţa mai are multe de oferit şi acum sunt pregătit s-o înşfac. 

Nu fi speriat. Totul va fi bine, va mai fi şi rău. Vei avea mereu de crescut după fiecare julitură, oricât de mult sânge ar curge. 

Final 1. 

Când te îndrăgosteşti prea repede.

O fată cu părul roşu m-a urmărit astăzi. În simplitatea ei, a reuşit să mă facă să o iau pe câmpii şi să mor de emoţii. Emoţii care nu aveau unde să meargă pentru că erau toate îndreptate către ea, însă ea nu le primea.  A fost o adevărată poveste cu final tragic pentru că nu i-am vorbit, şi e şi mai urât în caz că ea chiar şi-ar fi dorit acest lucru. Semnele au fost acolo. A fost aproape de mine şi când se apropia din ce în ce mai mult, am fugit de acolo aşa cum fuge un copil speriat. De ce s-a întâmplat asta? Nu îmi pot răspunde la acest lucru. 

Cum de am plecat din acel loc, ea fiind fix lângă mine, parcă aşteptând să merg la ea şi să îi vorbesc. Sau poate ea nu îşi dorea, însă eu da. Cu toate că nu am reuşit să-mi înfrâng demonii şi să ies din întunericul care mă făcea să acţionez neobişnuit, ştiu că voiam mult să leg măcar o scurtă conversaţie cu ea. De exemplu, cum ţi s-a părut cursul? Ţi-a plăcut dezbaterea? Ar fi fost atât  de simplu dacă nu fugeam ca un copil.

În final, după asta s-a încheiat şi am plecat învins coborând cele trei etaje, am ieşit în afara clădirii purtându-mi inima grea până în staţia de autobuz. Cu gândurile autocritice duduindu-mi în minte mergeam grăbit parcă înspre un loc liniştit care să mă adăpostească de răutatea ce se afla în mintea mea.

Oana, fata cu părul roşu mă urmărea. Mă urmărea? Nu am cum să ştiu asta. Pot să presupun că da sau că nu, restul rămâne în final necunoscut. Cu toate astea, ceea ce este limpede e următorul fapt: Ca într-un vis ea era peste tot. Nu o puteam vedea decât pe ea oriunde mă duceam. Psihic, dar şi în realitatea din jur. Ea era pe strada alăturată, traversând parcă nervoasă trecerea de pietoni. În spatele minţii mele o auzeam cum mă certa pentru faptul că am plecat de acolo cu coada între picioare, nespunându-i nici un cuvânt. 

Aşadar, am văzut-o cum am spus pe cealaltă stradă, mergând într-o direcţie diferită de a mea. Am presupus deci, că va pleca şi nu o voi mai vedea până data viitoare. Ei bine, nu. Am zărit-o apoi din nou şi din nou. Înainte să ne despărţim definitiv, fiecare pe drumul său, a fost un moment în care a venit spre mine tot la fel de grăbită, parcă nervoasă, şi mi-a făcut un semn din mână.  Am făcut acelaşi semn şi am salutat-o amar. Ea cu un surâs m-a salutat înapoi şi a spus că fuge să prindă autobuzul ce abia se odihnea în staţie.

Abia i-am auzit vocea plăpândă când a spus toate astea, timp de nici un minut. Frica şi emoţiile mele erau mult mai răsunătoare decât vocea ei deloc sonoră. Până când o voi revedea, timpul va aşterne din nou o ceaţă subţire în ceea ce o priveşte. Fata cu părul roşu care mi-a inundat mintea (...)

Autocunoastere.

1. Opinia mea contează. Și vreau s-o arăt. Munca e un loc în care vreau să pot face asta. E clar. YouTube e locul în care oricine, oricum poate să își arate faţa, corpul, ideile sau experiențele. Vreau să fac asta.

2. Scriere. Îmi doresc să scriu și să căștig bani din asta. E ceva ce am exersat și este o activitate pe care am învățat-o singur, scriind despre momentele de fericire sau tristețe din viața mea. Nu am făcut asta în niciun cadru profesional dar e momentul să încerc, să văd daca sunt bun. Pentru că eu cred că sunt bun. Au trecut cinci ani, nu fac asta de ieri.

3. Resurse Umane. Aici capitolul rămâne deschis cu toate că experiență în acest domeniu a fost în mod repetat neplăcută și incerta. Sunt sigur că la un moment dar pot acorda o nouă șansă atâta timp cât exista o ofertă care mă vă pune în valoare.

4. Vreau să fiu într-o trupa rock (sau non-rock). Puţini ştiu asta despre mine, și nici cei apropiați nu cred că au idee ce e muzica pentru mine. Pe scurt e locul unde mă simt în pielea mea. E acasă. Sunt liber acolo și nimeni nu are ce să spună.

5. IT e un domeniu fascinant dpdv al cererii pe piaţă. Am învăţat că domeniul ăsta nu e ce credeam înainte şi în viitor îl am pe listă. Sigur că munca asta nu rezonează cu mine în niciun fel, însă ca să poţi avea un loc în care să promovezi ceva, o afacere sau un produs îţi trebuie platforma. Mai exact siteul. Ăsta se contruieşte unde? Nu mai zic. Aşa deci: în următorii 5 ani propun să încerc minumum de efort pentru partea de design a unui site web.

Work work work

Uneori e suficient sa spui un singur lucru pentru a declansa mai multe actiuni nefavorabile, care iti starnesc nervii si emotii puternice de teama, confuzie si neliniste. Ca un lant care nu se sfarseste din cauza unui fulg cazut in viata ta. Toate astea se intampla si nu le poti opri decat daca cantaresti fiecare cuvant inainte sa-l spui mai departe. Si iti dai seama ca e gresit, ca vrei sa repari si ai o idee cum dar esti speriat sa actionezi, stiind cum a fost datile trecute cand ai facut-o si nu a iesit chiar asa cum doreai. Niciodata nu va fi cum iti imaginezi ca e ideal. Poti sa ulri si sa pleci sau rezisti pentru a vedea in viitor ce ai invatat si la ce a ajutat cu adevarat. 
Ai dori sa traiesti si sa te aventurezi si totusi esti prins intr-un apartament modern, stand pe un scaun deja familiar in care te afunzi pe zi ce trece. Si te doare asta cand stai seara sa reflectezi asupra celor intamplate.
Inveti probabil in timp sa ignori lucrurile atat de mici care te fac sa crezi ca sunt totul. In univers totul fiind prea mare pentru ca tu sa-ti faci griji despre lucruri prea marunte. Asta ar fi un gand linistitor care sa iti ofere pace intr-o zi atipica de munca. 
Si imaginea cu tine chiulind si plecand acasa pare ca te unge pe suflet, apoi responsabilitatea isi face loc in mintea ta si nu te lasa sa evadezi, sa te lasi prada instinctului. 
Poate intr-un final am devenit adult. 

Empatie

Modul de a fi al cuiva este un cumul de experiente si trairi, atat interioare cat si exterioare, pe care le parcurge in timpul vietii. Eu, despre mine fiind vorba aici, sunt exact asa. O adunatura mare de experiente petrecute cu anumiti oameni, cu emotii si sentimente mai mult sau mai putin benefice pentru mine ca om. Sa zicem ca ce am trait in ultimul timp m-a modelat destul de puternic si acum stau in fata ta cu lectiile primite pana acum de la viata in general. 

Putem considera viata asa cum o traim noi si asadar, asa cum ne formeaza pe noi in timp? Daca am o perioada nu prea fericita in viata, in care ma simt singur sau nu reusesc sa-mi gasesc drumul din punct de vedere profesional, inseamna ca intreaga mea existenta se rezuma la o acumulare de experiente intr-un timp dat? Ei bine, constientizam cu bucurie ca nu, nu suntem doar ceea ce devenim in timp pe baza experientei de viata. 

   Sa ne gandim si la ceilalti. Nu suntem singuri pe lume. 

Cred ca de foarte multe ori uitam sa ne amintim de cei din jurul nostru care patesc in mare parte ceea ce ni se intampla si noua. Cum anume? Ei bine, sa ne gandim ca avem o zi foarte incarcata, grea si care apasa foarte tare pe umerii nostri. Ne simtit impovarati de fiecare eveniment de care ne lovim si tot ce ne-am dori ar fi sa ne trantim relaxati intr-un pat pufos. Acest lucru este la ordinea zilei si se poate intampla oricarui adult trecut de o anumita varsta, sa spunem 25 de ani. Ma exclud din ecuatie ca sunt mai mic. Desi... 

Asadar, daca reusim sa ne diferentiem de mintea care ne oboseste cu miile de reactii asupra a orice, vom realiza ca cel de langa noi trece prin acelasi lucru, dar doar cu o alta perspectiva. 

Este ceea ce numim partea noastra sociala, lumea societatii in care trebuie sa ne adaptam la un moment dat in viata. Iar daca putem constientiza faptul ca omul de langa noi sufera, iubeste si se simte si el singur uneori, cred ca putem reusi sa avem o parere mai buna despre  viata care nu e intotdeauna ce pare a fi in mintea noastra. 

Empatia este cuvantul care ne salveaza si ne face sa fim mai buni. Egoul nu are multe sanse in fata acestui adversar. :D 

Aveam mai mult de zis.

     Cum se poate să nu-mi amintesc nimic despre o imagine cu mine? Sunt eu în trecut. Mi se pare absurd să nu mai ştiu absolut nimic despre mine în urmă cu 10 ani. Timpul e o valoare pe care o estimăm în mod subiectiv aşa că pot spune că uneori îmi amintesc părţi din viaţa mea de acum 3 ani aşa cum mi le amintesc pe cele de când aveam eu 10 ani. Ideea care mă provoacă aici este totuşi mintea umană şi memoria limitată pe care o avem, deşi creierul nostru este un aparat excepţional. 

     Mă uit într-un album cu mine copil şi am un sentiment de linişte şi claritate totală. Un moment de linişte printre toată gălăgia la care sunt supus încontinuu pe parcursul zilei. Uitându-mă la pozele astea simt că pot să respir în sfârşit pentru că de multe ori viaţa în această perioadă este incertă şi sufocantă. Cred că ăsta e semnul că lumea a devenit mai complicată, iar mintea mea s-a conformat. 

    Oricât aş fi rămas tot eu înăuntru se simte puternic cum ceva lipseşte. În propriul sine e o gaură dată de trecerea unei perioadă de aur a vieţii şi anume copilăria. Am mai auzit faptul că viaţa e la 20 ani sau că începi să trăieşti la 40. Poate trăieşti cel mai real la 12 ani de fapt.

      Eram foarte timid copil fiind, în societate cu alţi oameni sau cu rudele în general. Nu-mi explic de ce mă purtam cum mă purtam dar simplul fapt că eram aşa e suficient pentru că eram copil. De ce mi-ar fi păsat mie să mă gândesc la comportament. Probabil nici nu ştiam ce înseamnă. În orice caz, confortul meu şi eul cel adevărat era când eram eu acasă, cu jocurile şi imaginaţia mea. Asta e tot ce făceam şi preţuiesc cât pot de mult acest lucru. 

     Mi se pare amuzant şi ironic faptul că atunci când eram în plină copilărie, alergam non-stop şi aruncam cu imaginaţia în orice acţiune pe care o făceam nu mă gândeam o singură secundă la viitor. Asta sunt sigur. Nu la modul în care să fiu serios asupra unui gând legat de viitor. Acum, adult fiind mă gândesc la copilărie foarte des pentru că vreau să nu uit niciodată. 

    Aş continua dar nu mai sunt copil şi responsabilitatea vieţii de adult nu mă lasă să rămân prins în trecut. Întotdeauna va rămâne ceva care mă va transporta acolo. 

Copil nou-născut.

Mi se pare atât de frustrant faptul că nu mai ştiu despre ce să scriu, cum să încep şi în ce fel să închei. Obişnuiam să mă pricep la asta, sau măcar reuşisem să mă autoconving că mă pricep la asta. Mă străduiesc de ceva timp să îmi fac curaj să încerc să scriu. Deci nu să scriu, ci să deschid o poveste măcar. A fost odată ca niciodată.  

Asta e ceea ce se poate numi criza de inspiraţie a autorului. Pentru că da, dacă îţi vine să crezi mă consider şi autor (...) Ştie toată lumea că speranţa este cel mai greu animal de ucis, nu? Oricum, iată-mă scriind acum despre faptul că nu am mai reuşit să mă scriu de o bună bucată de timp. 

Nici nu îmi dau seama cât anume a trecut, cred că mai mult de jumătate de an. Şi asta chiar înseamnă mult pentru că e vorba de blog. Nu am pretenţii aici să înşir telenovelele lumii sau cele personale, ci doar să mă aşez într-un text. Tot de la un scriitor bun român am auzit că simplul exerciţiu de a scrie te linişteşte şi calmează spiritual, ajutându-te să îţi îmbunătăţeşti şi lexicul.

Acum, nu spun că nu am avut momente când puteam să scriu ceva interesant, dar le-am depăşit. Le-am trăit şi atât. De obicei, îmi place să las după mine multe momente şi să le am notate ca să mă întorc mai târziu la ele. Asta îti stârneşte stări nenumărate. 

Ştiind că nu e nimeni care să-mi aprecieze munca, motivaţia mea de a scrie a scăzut. Ăsta poate fi unul dintre motivele principale pentru care am ales să nu mai scriu. Oricât îmi spun, oricât îţi spui că nu contează, că tu îti ştii opera, că te împlineşte, nu merge fără susţinere. Feedback-ul şi ce cred oamenii este important şi asta te creează ca autor. 

Cum evoluezi dacă nimeni nu îţi spune când ai greşit, şi cum te bucuri când nu îţi spune nimeni bravo? E dificil. Dacă eşti în faza asta, e totul bine. O să îţi treacă într-un an, doi sau maximum trei. 

Drept încheiere nu am nimic să spun. Aşa că o să zâmbesc, o să fiu mândru că am reuşit şi adorm. E târziu şi drumul spre casă e îndepărtat. 

Oricât de mult mă apropii, imaginea pe care o caut, senzaţia puternică din corp, se depărtează de mine şi nu mă lasă s-o aflu. 

 

da, ştiu, n-are nicio treabă poza. vizitează muzeul satului Dimitrie Gusti. (promovare, daţi-mi bani. )