Suntem privilegiaţi să uităm!

Oare ce s-ar întâmpla cu oamenii dacă pur şi simplu nu ar fi capabili să uite? Care ar fi acea realitate în care totul ar stagna în memoria indivizilor de pretutindeni?

Ne-am autodistruge cel mai probabil şi am suferi dureri cumplite, atât psihice, cât şi fizice. Cred că s-ar crea apocalipsa minţilor îmbibate în amintiri, bolnave de neuitare şi sentimente. 

Să nu mai spun de iubire. Aceasta ar dispărea cu siguranţă şi ar fi desacralizată fiecare relaţie susţinută de dragoste pură. Neuitând persoana iubită, automat aceasta devine ură în cel mai înalt grad de manifestare. 

Din moment ce n-am mai avea iubire, acest fenomen transcendent care ne ţine încă în viaţă, am deveni opere umane ale mecanizării. 

Repetarea aceloraşi acţiuni imprimate în minte, la nesfârşit, ne-ar transforma în creaturi robotizate şi reci, ce ar acţiona doar în pofida satisfacerii poftelor materiale. Singurul instinct interior pe care l-am avea ar fi acela de a obţine rezultatul finit, perfect, fără urmă de greşeală şi golit de orice afecţiune. 

Atunci când reproşăm cuiva despre uitare, acest fenomen privilegiat, ar trebui să gândim de două, sau mai multe ori, ce ar însemna cu adevărat lipsa uitării din viaţa cotidiană a oamenilor. 

Cum ar influenţa cu adevărat această "oroare" relaţiile dintre persoane şi ce impact social ar avea asupra spiritului uman? Ei bine, s-ar dezlănţui o eră a îngheţării, a subdezvoltării şi a involuţiei. Aşadar, data viitoare când certaţi pe cineva pentru faptul că a Uitat un anumit lucru, eveniment, zi de naştere, plata unei facturi...întrebaţi-vă din nou ce ar fi viaţa fără acest lucru? 

Tabloul XIX: "Trăim în ce simţim, şi simţim ceea ce trăim"

Mă gândesc tot mereu ce este această realitate pe care ne-o asumăm în fiecare zi, zilnic această schimbându-se, metamorfozându-se şi fluctuând constant în noi. Există oare remediu pentru aceste transformări continue sau oare este o caracteristică imprimată în biografia umanităţii? 

Imaginând o situaţie, se întâmplă anumite fenomene la nivelul simţului interior. Totul începe cu asamblarea unei imagini mentale, constituirea acesteia într-un mod benefic pentru eu, şi trăirea ideală în interiorul imaginii create, deja devenite o realitate asumată. 

Să spunem că eu îmi doresc să dispar din spaţiul urban şi să mă regăsesc într-un oraş provincial de munte, unde să mă pot relaxa tot restul eternităţii mele! Ce este de făcut în această situaţie problematică? 

Ei bine, un lucru simplu de realizat pentru binefăcătorul nostru psihic: constituim imaginea ideală, ne creăm cadrul imaginativ şi zidim produsul final în realitatea materială. 

Personal, mă regăsesc în foarte multe sentimente ce mă încearcă de zi cu zi. Unele dintre acestea sunt expresia propriilor mele proiecţii mentale, altele provin din trăiri pe care nu le recunosc. În fine, este cert că într-un corp uman exsită mii de construcţii ale creierului propriu, iar pe lângă acest lucru, se regăsesc rămăşiţe ale unor energii care provin din alte părţi. Fie de la persoanele iubite, fie de la inamicii egoului tău, acestea vor fi întotdeauna în interiorul umanităţii pentru a pulsa trăirile. 

Oamenii îşi creează teorii din situaţii cotidiene, ca mai apoi, să le poată cuantifica în adevărate metodologii de a trăi în propria societate construită. Aşadar, trăim în ceea ce simţim, şi simţim ceea ce ne clădim drept realitate.