Ce-i fericirea dacă nu un lucru făcut fără o proiecţie mentală? Cum să înfăptuiesc ceva gândit dinainte, care deja este trecut prin luptele gândului cu viaţa.
Mă îngrădesc atunci cand urmăresc toţi paşii pe care i-am făcut şi mi-i atribui apoi, ca fiind ai mei, luând forma imaginii mele pe care singur mi-o creez. De exemplu, dacă am greşit, o să-mi asum greşeala pe baza imaginii pe care eu mi-am creat-o despre mine însumi.
Pur şi simplu să exist intr-un moment, să-l las să îmi cuprindă întreaga persoană, iar atunci să îmi dau seama că este cel mai încântător lucru pe care îl pot face pentru mine şi pentru ceilalţi. Fără niciun motiv ascuns de minte în spatele fiinţei, am putea construi momente extraordinare de libertate pură
Acum câţiva ani participam la anumite concursuri de muzică, prin diferite oraşe ale ţării, şi trebuia să iau postura de concurent într-un spectacol de dovedire a abilităţilor vocale. Totul se tranforma într-un drum întreg de emoţii şi nesiguranţă. Mintea îmi oferea de fiecare dată probleme de care ar fi trebuit să mă îngrijorez.
Pe drum, în autobuzul plin de adolescenţi talentaţi, eram nevoit să-mi fac griji în legătură cu vorbitul. Chiar dacă se întâmplă în final cu uşurinţă, gândul era întotdeauna acolo să îmi ofere un cadou plin cu griji. Cu alte cuvinte, nu făceam nimic altceva decât să-mi refuz orice şansă de a construi energie pozitivă cu o altă fiinţă de lângă mine.
Atunci când ziua cea mare sosea şi trebuia să prestez pe scenă momentul pentru care mă pregătisem, îngheţam în totalitate şi nu făceam altceva decât să tremur necontenit. Ţin minte cum stăteam înmărmurit în spatele scenei, uitându-mă îngrijorat la momentul concurentului căruia îi urmam. Ştiu că nu aveam altceva în minte decât imaginea proprie. Mă reflectam într-o oglindă a minţii care îmi arăta cum mă încurcam, cum uitam versurile, cum publicul începe să râdă în hohote.
În cele din urmă, ultimul concurent îşi termină momentul vocal şi se întoarce încet în culise. Acum, urmează dezastrul presupus de minte în care eu sunt următorul. Moderatorul anunţă, parcă cu încetinitoul, că urmează să performeze un alt băiat. Acela sunt eu.
Mă anunţă zgomotos către public, iar eu păşesc pe scenă şi sunt orbit de reflectorul mult prea luminos. Îmi amintesc cum nu făceam altceva decât să mă gândesc la perfecţiune.
Show-ul începea şi eu...încercam să nu rămân în urmă. Aşa că îmi deschideam gura şi începeam să cânt, iar totul dispărea pentru că nu mai rămânea decât fiinţa acolo. Lumina, hohotele de râs, poziţia pe scenă, totul se pulveriza şi mă lăsa să exist doar în moment.
