Este așa de asemănător încât nu îmi pot crede ochilor că revăd acest lucru la nesfârșit! Se întâmplă același scenariu straniu, din nou și din nou, fără ca nimeni să-mi spună ce dracului se petrece. Dacă mi-am pierdut eu într-un final mințile sau dacă îmi revin pasaje din trecutul pe care nu îl mai zăresc...
Cât este ora? Am rămas tânăr sau încă mă chinui să găsesc un plan de a-mi salva ultima picătură de viață? Ea unde a rămas? Ultima dată mi-a promis că vom îmbătrâni împreună, iar când vom fi aruncați într-un azil murdar, încă mă va iubi fără ca nimeni să știe (...)
Poate că iar am stat până târziu și am adormit în fața unui ecran rece. Știu bine că asta îmi provoacă coșmaruri teribile, dar cu toate astea, încă mi se întâmplă periodic să mai ațipesc așa. Se poate să fi lăsat ușa aceea deschisă, și așa să se fi infiltrat anumite frici în psihicul meu somnolent. Mai mult, s-or fi răstălmăcit acolo cu toate regretele și decepțiile mele, creându-se un calvar demn de psihanaliză.
Cred că în final m-am întors într-o secvență confortabilă a trecutului meu interpretat și m-am așezat liniștit să privesc iarăși prima catastrofă. Mă privesc eu, stând liniștit pe o pătură moale, pe mine și pe ea în prima iarnă a vieții noastre. Nu eram decât niște muguri înghețați ce abia așteptau să înflorească maiestuos la venirea Soarelui. Ne îmbrățișam strâns și încleștat, în așa fel încât nici-un taifun să nu ne poată despărți vreodată! Eram amândoi de neînduplecat și Universul ne stătea la picioare. Puteam face absolut tot ce ne doream în acel prezent.
Numai că...ceva ne-a furat avântul și ne-a secătuit de viață. Nu este povestea aceea cu final fericit, copii! Aici este reamintirea suferinței și catastrofei ce s-a năvălit peste spiritul a doi copii friguroși, ce nu voiau decât o șansă de a evolua împreună...
Așadar, din această cauză revin eu în proiecții ce mă poartă într-un cerc infinit. Pentru recunoștință față de moment și pentru iubirea față de ea, mereu rămasă aceeași.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu