Cu ajutorul noii tehnologii m-am putut întoarce în timpul când aveam numai doi ani. Datorită unei firme micuţe, amplasate într-un mall mărginaş din Bucureşti a fost posibil ca eu, într-o singură zi, să mă văd pe mine de acum 17 ani. În prezent se pot săvârşi lucruri incredibile ce au puterea de a readuce trecutul...
Multă lume şi multă agitaţie în acea cameră micuţă în care mă aflam eu. Rudenie cât cuprinde, toţi îi ştiu pe toţi şi vorba rostită cald este impregnată în pereţii vremurilor. Bunici, mătuşe, părinţi, naşi, fini, soră. Toată familia este prezentă pentru ritualul nelipsit al noului venit. Ei nu sunt doar fericiţi, se transformă chiar în energia pură a acesteia doar pentru faptul că eu exist acolo, fix sub ochii lor.
Mult zgomot, vocile se amestecă şi nu mai înţeleg nimic din ce se vorbeşte. Se rostesc cuvinte încălecate, iar eu privesc atent din pat. Multă vâlvă, până când atenţia se îndreaptă brusc spre mine şi ritualul căruia trebuie să mă las supus.
Grozave voci îmi spun numele, îndemnându-mă parcă să spun şi eu ceva, să le dau puţin din graiul subţire de copil. Se uită cu toţii la mine, calzi, nerăbdători să se întâmple ceva. Sunt îmbrăcat până la urmă cu un costumaş galben de către o naşă grijulie, iar momentul se apropie încet.
Trebuie neapărat ca fiecare în parte să fie prezent în acest moment. O voce spune să îl cheme cineva repede pe tataia căci altfel se va supăra ştiind că a pierdut "sărbătoarea". Mi se prinde o fundiţă roşie de o şuviţă de păr şi totul este pregătit pentru festivitate! Sunt toţi acolo, iar totul se întâmplă exact aşa cum trebuie.
Vocea atât de caldă a bunicului: "Mânca-l-ar tataia pe el, ce eşti mă tu, d-ăla care se urcă pe munte?" Într-adevăr, aveam o pălăriuţă cu moţ de parcă imediat aş fi plecat în munţi. Zarvă din nou, aplauze, strigăte de bucurie şi fericire pentru şuviţa tăiată din părul copilului. Chiar în momentul în care foarfeca se apropie de părul meu, mă zmucesc şi încep să scot câteva scâncete. Până să-mi dau seama de ceva, cineva îmi şi tăiase părul.
Nu observ foarte multe şi mă uit la ei, la toţi, pe rând, să îi văd bine şi să mă las uimit de bucuria lor.
Atât de impresionaţi par ei în acel moment încât acum, după trecerea anilor, mă uit eu şi rămân neclintit doar văzându-i. Ce se afla acolo mă întreb? Văd iubire şi mister, îi văd pe cei morţi dintre ei, cei pe care deja i-am uitat. Mă umplu doar privind imaginile (...) Aceeaşi voce a aceluiaşi tataie: " Naşule, uită-te bine la mine! Dacă cu finta aia mică n-ai mers la război, cu ăsta sigur mergi!"
Mă uit la oamenii de acolo. Nu văd deloc oameni, văd doar stări, văd simboluri, gesturi şi sentimente. Cei de atunci, pe care eu îi văd acum într-o filmare veche, nu mai sunt deloc cei de acum. S-a dizolvat cu totul. Odată cu moartea vocii bunicului a murit şi viaţa celor ce au rămas acum în lume. Îl privesc de nenumărate ori şi nu pot desluşi acel farmec. Orice face şi spune, devine. Este fericit şi imediat devine fericirea însăşi. Acest lucru nu l-am putut vedea niciodată cât era în viaţa proprie, iar acum când este în a mea, îl pot vedea atât de clar.
Ultima replică a vocii: "A luat banii? Mânca-l-ar tataia pe el! Ai mă, nu mă iei şi pe mine cu tine?"
Cum se face că încă din momentul intrării mele în viaţă a ştiut ce se va întâmpla? Rămân încremenit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu