Într-un anotimp care îţi ia ultima suflare, eu am pornit exaltat către trenul ce avea să mă conducă către munte. Încă de la primele ore a trebuit să merg spre tren pentru a nu pierde ore importante. Mi-am pregătit bagajul şi-am plecat fără niciun gând.
Întâmplările din tren au fost complet opuse locului spre care ne îndreptam. Din cauza căldurii în valuri ce aprindea carnea umană în fiecare compartiment, revolta s-a instalat încet în interiorul fiecăruia. Vorbe lăsate libere şi-un ton ridicat chiar lângă mine. Puţin dezmăţ şi totul îşi revenea parcă. Cu toate că acele condiţii de transport erau greu de asimilat, omul, ca de obicei, a reuşit să scape de energiile negre cât ai zice munte.
Aproape de destinaţie, am putut vedea cum îmi creşte câmpul vizual. Printre stânci m-am trezit într-un sfârşit, separat de tot ce lăsasem în urmă, separat de vechea linie a orizontului.
Am păşit în gară, apoi încet către centrul staţiunii. Pe cât vedeam mai mult, pe atât mă găseam mai puţin. Nu era rost de gând pentru că nu existau întrebări de pus, ci doar de răspuns. În acel moment mi-am putut vorbi în legătură cu diferenţele dintre oameni.
Oameni înconjuraţi de stâncă şi de legendă. Regele Carol îi priveşte de la înălţime, iar Regina îi ţine într-un gând nesfârşit. O lume încă bântuită de
epoca monarhiei, şi eu, eu îi vizitez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu