Pe la 16-17 ani am început să fumez. S-a întâmplat destul de rapid, într-o zi ploioasă în care nimeni nu îşi imagina că o fiinţă este pe cale să-şi găsească un viciu. Ţin minte că mă întorceam gânditor de la liceu şi chiar îmi puneam probleme despre acest obicei de a fuma. Văzând toţi colegii care îşi asumau această activitate deja, un demon m-a călăuzit şi pe mine spre fapta de a cumpăra o ţigară de la magazinul de lângă propria mea casă.
Fără prea multe reflecţii şi destul de temător, mă îndrept stingher către magazin şi rog vănzătoarea să îmi ofere o primă ţigară. Bineînţeles că am cumpărat la bucată, nici nu credeam vreodată că voi aprinde tutunul din acea foiţă. Mă fâstăcesc destul de mult timp când ajung acasă, ascunzând ţigara cât de bine puteam. Mă rodea puţin conştiinţa şi nu doream în ruptul capului să mă prindă cineva în fapt. Aşadar, fără prea multă tragere de inimă, mă retrag în baie şi rămân acolo să mă hotărăsc dacă vreau să fac acest lucru.
Cred că am stat câteva minute până să aprind acel chibrit, plictisit şi el de atâta aşteptare. Ştiu sigur că înainte să dau foc tutunului mă îngrijoram extrem de tare şi credeam că există o şansă destul de mare să mor pe loc. În niciun caz nu-mi doream să mor stând pe tronul aurit, însă într-un final, m-am încărcat de curaj şi inconştienţă şi am aprins ţigara.
Evident că m-am înecat şi am tuşit sănătos de vreo câteva ori. Ştiu că nici măcar nu înţelegeam acea senzaţie. Era o combinaţie bizară de usturime a gâtului şi ameţeală. Nu cred că mi-a plăcut deloc starea pe care o aveam şi abia aşteptam să se termine. Din câte îmi amintesc, nu cred că am aruncat acea primă ţigară. Cu toate că nici nu ştiam să inspir acel fum, am stat acolo şi am suportat tot momentul ca un fumător adevărat ce urma să fiu.
Trecând de primele momente ale acestui minunat exerciţiu de intoxicare, am învăţat într-un final să mă intoxic totuşi corect. După primele eşecuri sociale asociate fumatului, în care mă străduiam atât de mult să nu pară că de fapt nu ştiu să trag în piept, am învăţat să inspir şi să expir acel fum aşa cum trebuia.
În ciuda faptului că este un mod de a-ţi face rău, după ce înveţi să-ţi faci rău cum trebuie, simţi un efect social ameţitor, mai ceva ca prima ţigară
Nu ştiu dacă cineva ştie acest lucru, dar activitatea aceasta este eminamente socială. Când te hotărăşti să încerci este din cauza influenţei directe sau indirecte a colectivului social în care te afli. Atunci când părinţii tăi nu ştiu încă şi trebuie să fumezi pe unde apuci şi tu, este din nou parte a societăţii. Momentul când toată lumea din jurul tău află, este deja apartenenţa la categoria socială a fumătorilor.
Eu am trecut, desigur, prin toate aceste momente personale şi sociale. Am plecat de la dorinţa de acceptare socială atunci când am decis să cumpăr o ţigară. Mă gândeam că poate voi reuşi să mă asemăn cu cei care fac acest lucru. Nu este nici un gest copilăresc, nici o înşelătorie a cuiva, ci este strict de factură sociologică. Fumatul pe ascuns, prin băi şi locuri publice ferite, se întâmplă când grupurile din jurul tău încă nu ştiu ce faci. Ca mai târziu să te descopere mama, un prieten şi în final toţi indivizii din viaţa ta.
În prezent, fumez la vederea tuturor şi nu îmi mai e frică că voi muri de la o ţigară. Curios, încă se observă fără nici o problemă că fiecare individ are povestea lui de fumat pe ascuns şi că pofta vine mult mai acerb atunci când este mânată de societate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu