Îmi amintesc perfect un episod, de acum câţiva ani, la o masă cu bunica şi sora mea. Împrejurările acelei zile îmi lipsesc din memorie în acest moment, însă izbucnirea de atunci mi-a rămas limpede întipărită în minte.
Dacă ziua era friguroasă sau nu, nu pot spune sigur. Eu însă, ştiu sigur că nu eram cald în interior. Pot spune că se dădeau anumite lupte în mine în acele momente. De ce natură nu ştiu, dar îmi consumau toată puterea de a grăi vreun cuvânt. Revăd în limpezimea ei rama tabloului ce mă arată pe mine, stând inundat în supa pe care o mâncăm cu un gust amar.
Stând sfarşit în momentele mele trăite intens în interior, mă trezesc cu o întrebare venită de la bunica mea pentru mine. Ridic ochii din farfurie, o privesc pieziş şi încerc să mormăi ceva. Zis şi făcut! Îmi forţez din tot sufletul o coardă vocală pentru a răspunde şi un cuvânt plăpând se aude (...)
Înţelegându-se probabil altceva, toţi cei trei membrii de la masă tresar îndată. Sora mea, de obicei mai vocală în astfel de situaţii, ia taurul de coarne şi mă dojeneşte sănătos. Bunica în lacrimi deja îmi adresează de asemenea câteva cuvinte dureroase, parcă vrând să-mi aplifice pe cele existente.
Ca să fie totul clar, bunica mea are aparat auditiv. Așadar, nu poate auzi decât voci sonore şi clare din care să reiasă cuvinte armonioase şi rotunde. Eu, mai ales acum trei ani când aveam vocea în schimbare, nu făceam altceva decât să mă torturez şi pe mine dar şi pe ea încercând să rostesc ceva.
În cele din urmă, acest fragment de viaţă trăită încâlcit, printre lupte interioare şi lacrimi fierbinţi, mă găseşte în partea iniţială a medialiei.
Acum, de când am învăţat să vorbesc, şi nu să mormăi, totul s-a preschimbat într-o altă faţetă a medaliei ( )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu