Sisif este omul care nu încetează niciodată, cel care oricât de mult ar avansa, nu termină în veci rostogolirea bolovanului. Împotriva zeilor, aşa cum sunt oamenii cu idealuri, el zădărniceşte orice mişcare prin simplul fapt că este conştient. Un om care depăşeşte umanitatea din momentul în care se defineşte, pierde orice şansă de existenţă a lui şi câştigă pe ale altuia.
Acum, precum el suntem noi toţi. Nu avem cum să terminăm vreodată să muncim pentru că însăşi existenţa noastră depinde de asta. În zilele noastre, mai mult ca niciodată se poate mula acest mit pe forma umană. Eu mă reflect în ceea ce fac, ce câştig, cât câştig şi în ce obiecte folosesc. Faptul că am un telefon pe care îl uzez zilnic mă aruncă exact alături de Sisif. Aşa cum el a fost pedepsit să înfăptuiască un lucru imposibil, eu sunt îndemnat să accept un obiect care-mi aduce ruină. Printre oameni reflectaţi nu mai există acum o iubire faţă de adevăr, ci una către util şi frumos.
Omul nu se mai trăieşte în nicio circumstanţă pe el, ba chiar se ucide de nenumărate ori pentru a corespunde cu viaţa. În momentul potrivnic este nevoit să se înoiască, să se tot înoiască până când va fi aşa cum trebuie. Doar atunci când s-a autcondiţionat conform situaţiei date, abia şi numai atunci se poate întoarce la viaţă.
Suntem până la urmă naşterile obiectelor din jurul nostru. Ne construim şi noi după ele ca să aparţinem, că doar nu putem stagna. Evoluăm şi găsim metode din ce în ce mai felurite de a urca bolovanul lui Sisif înapoi pe multe, acolo unde este sfârşitul lui, dar mai ales al nostru. Dacă bolovanul e însăşi viaţa şi Sisif umanitatea, unde ne îndreptăm cu atât de mult nesăţ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu