Ai zice că scrierea unor asemenea capodopere necesită un creier activ şi o conştiinţă strâns unită de suflet. Ei bine, poetul Mihai Eminescu a fost un suflet plin se deznădejde şi suferinţă ce provenea din exteriorul interiorizat de către cei din jurul său. Prieteniile apropiate dintre maestru şi poeţi precum Ion Creangă şi I.L Caragiale aveau să uimească mii de oculare.
Scrisorile pline de dor trimise de Creangă la Bucureşti pentru el, savoarea din ochi a lui Caragiale atunci când îl privea cum citea şi cânta. Oameni numeroşi care l-au cunoscut şi-au împlinit o viaţă de om cunoscându-l şi citindu-i sau ascultându-i operele stângace, pe care le scria încă din adolescenţă. Studiile, stresul, oamenii, dragostea, imposibilitatea atingerii absolutului, angoasele existenţei, toate suferinţele care-l mâncau pe zi ce trece i-au adus într-un sfârşit moartea. Şi s-a dus el neîncetat către absolutul pe care l-a idealizat întreaga sa viaţă.
1850-2017...15 ianuarie...această dată aduce şi readuce societăţii prezente un aer mohorât de iarnă, bâltoci stinse de noroi şi nostalgie eminesciană. Eu n-am citit decât câteva poezii ale acestui maestru al naturii, însă l-am vizualizat încă din primul moment când i-am auzit numele. Este un miros înecăcios, gri, şi un parfum aromatic cu iz de apă de colonie.
Încerc să-l privesc în moartea lui, deja atât de veche, dar nu pot să-i zăresc decât părul întotdeauna aranjat şi figura înţepenită din pozele clasei generale în care viaţa mea i-a întâlnit poza funerară pentru prima dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu