Eşti într-o prăpastie adâncă, atâta vreme cât alergi neobosit spre propria-ţi fiinţă. Te minţi pe tine deseori prin nopţi nedormite, şi chiar dacă vezi şi tu acest lucru, continui să îţi urmezi calea către nucleul tău.
Probabil tu, precum noi ceilalţi, cauţi iubirea perfectă, nepătată de mizeria existenţei. O doreşti pentru a-ţi îndeplini scopul tău uman, ca mai apoi să mori pe acele scări reci, din nou şi din nou, de câte ori vrea ea.
Am fost acolo cu toţii, încă de la începuturi. Numai contextul fluctuează. Trăirile şi acţiunea petrecute intern de către fiecare om ce este gata să moară pentru ideal, se întâmplă exact în acelaşi mod precum în trecutul îndepărtat şi apropiat.
Nu cred că îţi dai seama cum să te opreşti, şi nu prea mai ştii din ce. Poate ajungi la capătul limitelor tale în cele din urmă, şi decizi să-ţi laşi liber uraganul de scenarii acumulate până în prezent.
Între plimbări prin natură, întoarcerile şi regăsirile bolnăvicioase, se pare că ai reuşit să mai uiţi odată de tine şi să te găseşti în braţele forţelor naturii.
Este minunat să uiţi că eşti limitat şi că eşti atât de nesemnificativ pentru exterioritate. Dar după ce pleci, îţi aminteşti cât de important şi indispensabil eşti pentru întreaga bună-stare a omenirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu