Boku dake ga Inai machi: Oraşul fără mine

Dimineaţa se trezeşte odată cu oamenii. Cu toţii se înviorează cu gândul de a începe o nouă zi în acest univers. Astrele unei noi zi se dezmorţesc de greutatea destinelor umane, lăsând o nouă şansă morţii de a acţiona. 

Eu mă trezesc şi văd o altă dimineață amorţită, împreună cu zăpada abia curăţată de vraja nopţii. Se întâmplă să văd lucruri ce-mi amplifică foamea de mister şi lumini difuze. Mă uit tacit la o clădire nouă, ce se îmbină perfect cu linia cerului ce cuprinde spaţiul dintre acestea. Văd, de asemena, luminile dimineţii şi le aud totodată glasul stins ce murmură mahmur pe străzile lui Brâncoveanu. 

Fiinţele umane sunt aceleaşi întotdeauna dimineața! Ei îşi beau cafelele preparate cu grabă, mănâncă puţin, apoi se îndreaptă grăbit spre poziţiile în care societatea îi angrenează. Eu... 

Eu sunt exact la fel ca ei, îmi iau cafeaua cu mine într-un termos negru şi mă las condus de linia acestei zi. Cu toate acestea, simt şi inexplicabilul din puritatea dimineţii precedente, ascuns în cea actuală. Cobor din autobuzul murdar şi întâmpin realitatea altora intr-un oraş care nu mai este al meu